Emy

despre emy

Iubire suprainventata in "Arta viselor"

01 Iul 2007
Daca isi doreste cineva sa vada operele lui Salvador Dali in miscare, atunci sa nu rateze "Arta viselor". Titlul frantuzesc, mult mai sugestiv pentru mesajul filmului (Stiinta viselor) plaseaza personajul principal, Stephane (Gael Garcia Bernal) la limita dintre geniu si nebunie, traind intr-o lume proprie in care doar partenera sa, Stephanie (Charlotte Gainsbourg) reuseste sa patrunda. Postul nu-si propune sa faca o cronica a filmului, ci sa fie o invitatie la a-l vedea si a  medita la mesajul lui. Iubirea este posibila doar intre cele doua personaje ciudate, ce traiesc o buna parte din timp pe taramul viselor. Filmul accentueaza o idee perpetua: gasirea sufletului pereche, oglindirea la care m-am mai referit. Nu este indeajuns ca personajul sa se indragosteasca aparent de Zoe (prietena Stephaniei), ci trebuie ca aceasta sa-i impartaseasca pasiunea pentru lumea lui, iar el pentru a ei... Este reflectata acea cautare perpetua, neobosita, sentimentul de a nu te multumi cu putin, ci a dori totul. Imaginatia, evadarea din cotidian printre elemente 3D suprarealiste alimenteaza sentimentul cautarii, al bizarului. Este tocmai refuzul unei relatii banale, reduse, in favoarea uneia totale (personajele evoluau in acelasi mod, mai mult decat telepatic). In urma filmului ramane reflectia: cati ar fi capabili de a cauta in permanenta sau de a lupta pentru ceea ce au gasit? Putini, sau mai trist, foarte putini. Cati se pot sustrage unei banalitati continue pentru a trai ceva bizar, frumos si totodata suprareal? Si mai putini. Ne incapatanam sa alegem variantele simple, cand devine ceva prea complicat renuntam cu usurinta, parca ne e frica de visele noastre. Parca visele sunt ceva total rupt de realitate, ceva intangibil ce e bine sa ramana in somn si eventual sa le uitam a doua zi. Uitam noi oameni dupa o zi, asa ca visele devin si mai nesemnificative... Poate daca nu le-am uita, ci le-am pastra ca intr-un ghioc ce ne face mereu sa auzim glasul marii in fiecare zi, nu am uita nici oamenii atat de usor... si nu am uita sa ii facem fericiti pe cei care ne doresc fericirea....  

Alete insemnari din blog

Dupa ca am surfat pe net cateva minute mi-a atras atentia o marturie dintr-un comentariu despre un asa zis flim, The Secret. Si am avut curiozitatea sa-l vad. Surpriza: nici vorba de film, ci de comentarii apropiate de ceea ce spuneam a propos de Desideria. The Secret este totuna cu a crede

Cobori uneori treptele necunoscute ale abisului incercand sa-ti explici ce este dincolo... Te intalnesti cu sunetul asurzitor al umbrelor si simti sufletele frematand in canopele anticilor Uimit privesti la dansul lemurilor ce te cuceresc in intuneric si te intrebi adesea De ce ?,.... De ce

Exista trei posibilitati de a continua drumul: Prima este a piticilor. Ei vor merge din fantana in fantana si vor avea iluzia ca viata lor este una fericita, ca au trecut inca o zi si ca in toate celelalte se va intampla la fel pana la sfarsit. A doua este cea a oamenilor “obisnuiti”.

Am neglijat ceva timp blogul… si ii simt lipsa. Gandul mi-a zburat spre blog ascultand melodia Tears from the moon (No Conjure ft. Sinead O’Conner). Versurile imi exprima excelent starea de spirit ca nici nu as avea ce comentariu sa adaug la acestea. Parca mi-ar fi citit

Uneori nu avem curaj sa dam la o parte valul de iluzie in care ne ascundem. Ceea ce simtim nu e totuna cu ceea ce spunem. Uneori circumstantele ne determina sa ne ascundem si sa izolam sentimentele autentice de teama unor consecinte nefaste. Ne ascundem de societate, de normele ei, ne ascundem fata

Recomandari