Emy

despre emy

Colaj muguri de primavara si magnolii

02 Apr 2008
Cateva cuvinte despre blog (din Making of): E secret. Povestea se naste si se reinventeaza, nu exista plan editorial, nu exista momente ale subiectului. Asa cum eu scriu blogul, si el ma influenteaza pe mine. “Girl on the Moon” (Foreigner), o poveste ciudata, despre o intalnire in vis, despre posibilitatea de a atinge visul, sau de a-l lasa la forma sa… de naluca. Fata de pe Luna… e reala sau nu? Dorinta are obiect sau e doar o inchipuire adusa cu noaptea? Intre atatea necunoscute, povestea nu are un final clar, dar e plina de fior si imagini. In timpuri intunecate uitam tocmai … sa aprindem lumina. Desi pare atat de logic, de la indemana, foarte putini dintre noi isi amintesc faptul ca solutia pentru intuneric este … lumina. E drept ca uneori asteptam ca altcineva sa aprinda lumina, credem ca va reusi mai bine decat noi. Este oare aceasta iluzie adevarata? Raspunsul este nu: doar noi putem sa facem lumina in sufletele noastre. Ne stim pasurile, temerile, visurile cele mai ascunse, cum pot altii sa ghiceasca, daca tocmai noi nu facem lumina? Incep cu un colaj din blogul meu, cateva citate, in ordine oarecum cronologica, la care tin foarte mult: Viata e un tren ce duce pe sine diferite, se opreste in unele gari, intr-unele se opreste mai mult, in altele mai putin. Uneori se mai alatura si alte trenuri, ca apoi sa se desparta. Trenul asta e manat de vise, implinite sau pierdute, iar destinatia e intotdeauna surpriza. Evident ca este optiunea ta pe unde va merge trenul. Singura problema e ca locomotiva nu e dubla, cu alte cuvinte, trenul nu are si drum inapoi… doar inainte, vesnic inainte. Oare unde e iubirea de azi? Plange intr-un colt chinuita Ascunsa in melancolice amiezi In care se vad un iubit c-o iubita Probabil secolul viitor nu va fi deloc… Spoiala de credinta, aparenta ucid tot ce este autentic. Imaginea rupta de corpul ce se taraste in agonia lipsei de substanta, aceasta e realitatea invizibila. Nu suntem nimic decat ceea ce vrem sa parem. Oare cati oameni ne cunosc dincolo de aparente, de impresii? Putini. In fiecare zi suntem vanzatori si cumparatori de iluzii. Conteaza cine vinde mai mult si cumpara mai putin… Doar ca nu putem sa parasim niciunul dintre roluri, traim, respiram prin iluziile cumparate, si totodata prin cele vandute. Cine nu vinde iluzii, ci adevaruri, sufera. Mai precis, cine da pe gratis adevaruri… Chiar ma intrebam in spiritul ideii de vanzator si cumparator de iluzii, daca nu cumva iubirea este iluzia cea mai bine vanduta de umanitate, visul cu care traim toti si pentru care suntem capabili sa sacrificam totul, ba chiar pe noi insine. Mai mult, am impresia ca de fapt etalam ce am face pentru dragoste si nu avem curaj sa facem… Iar daca apare cineva in viata noastra care ar putea sa ne ridice din nisipurile miscatoare ale banalului, ne inspaimantam, fugim, inchidem portile sufletului cu toate lacatele, pierdem acea persoana intr-un labirint al nehotararii pentru a ne intoarce la viata cea de toate zilele. Depinde cum ne pozitionam fata de cei doi poli: lumina si intuneric. Ca si Luna, aratam mereu o fata luminii, pe cand pe cealalta o condamnam permanent tenebrelor. Suntem robii propriului nostru Univers, aparent stramt, lipsit de sens si guvernat de forte misitice care conspira impotriva noastra. Cu valul pe orchi, trecem prin viata fara a ne uita atent in jurul nostru, fara a-i descoperi pe cei ce conteaza, pe cei ce ne iubesc. Dam vina pe circumstante ca i-am indepartat sau neglijat pe cei dragi sau pe cei carora le pasa de noi. Oare in ce oglinde caleidoscopice ne-am privit? Oare cate modele ciudate ni s-au prindat prin fata? Oare de cate ori ne-au zdruncinat credintele cele mai profunde? Fericiti cei ce vad dincolo de ceea ce se vede… Eu caut partea luminoasa a Celuilalt, si stiu ca in orice inger al intunericului, ramane o farama de lumina… ce se poate transforma intr-o flacara orbitoare daca este alimentata si intretinuta. Niciodata nu suntem sufiecient de dispusi incat sa mergem inainte fara a ne uita in urma fara regret, la castele de vise ce inca rezista pentru a le fi reluata constructia. Cine stie cate vieti de acum inainte vor afecta… Toate investitiile sufletesti lasa urme adanci, ca ploaia in stancile de pe munte. Nu sunt simpli pasi pe nisip ce se sterg la prima briza… Cred ca fericirea e undeva intre rai si iad: pe pamant. In noi salasluiesc si ingerul si demonul. Doar ca imi e neclar care in stanga si care in dreapta. Se impaca si se presupun, si formeaza un cuplu de nedespartit. Nu putem fi unul sau altul, suntem cand unul, cand altul, cand amandoi. Suntem toata viata la varsta marilor cautari, unora ne lipseste norocul: sufletele noastre pereche, invaluite de intuneric nu ne mai recunosc din vieti trecute… Iubim toata viata vise si nu realitatile din spatele lor. Iubim ce credem noi ca este cineva sau ceva. Iubim iluzii si vise, poate pentru ca realitatea ne-ar dezamagi profund. Daca am aflat iubirea, e greu de spus Si tot greu este sa spun in cuvinte Ceea ce este interzis a fi spus De fapt, iubirea doar se simte Daca ma vei intreba cum e sa iubesti Nici cum nu voi sti sa-ti raspund Poate inseamna lumea lumea s-o ocolesti Si sa traiesti visand, sperand “Poate” nu e un raspuns categoric Ci in taina ascunde intelesuri Al unui sentiment ce-l cunosteam ipotetic A iubi ce te poarta dincolo de ceruri Cred ca deseori suntem robii filosofiei occidentale, lui “aici” si “acum”, progresului fara a ne gandi la consecintele actiunilor noastre. Oameni fara Dumnezeu, fara valori, fara scopuri autentice. Superficiali pana in maduva oaselor, nu ne pasa de realitatea superioara, dincolo de Maya. Ne vindem usor sufletele mascandu-ne ca trebuie sa traim cat se poate de bine, sau, mai cinic, sa supravietuim. Putem crea universuri intregi in jurul subiectului sentimentelor noastre: cate vise, cate presupozitii, cate variante! Toate posibile si logic argumentabile. Speranta e a sufletelor ce sunt ca niste corabii in bataia vantului, duse de valuri fara ancora si fara capitan. Minciuna este doar o stare a Adevarului, asa cum realitatea concreta este o manifestare a celei abstracte. Un cuvant poate naste o mare iubire, sau marca un trist sfarsit al acesteia. Si mereu este cuvantul, ce vine si revine in timp. Ne petrecem orele sub pavaza cuvintelor, umplem orele. Fiecare poveste reia in felul ei creatia, doar ca se termina diferit. Sunt aceleasi cuvinte, altfel combinate, in alta ordine… Intunericul precede geneza, aparitia Luminii. Nu este prin excelenta negativ, ci din contra permite nasterea pozitivului. Iisus se naste in miez de noapte. Noaptea este pavaza, posibilitatea de salvare, este speranta ca Soarele va rasari a doua zi. Diavolul nu este doar intruchiparea Intunericului, antonimul lui Dumnezeu, ci si imboldul omului de a merge mai departe. Nu putem iubi puritatea fara pacat, credinta fara necredinta, binele, fara rau. Il iubim pe Dumnezeu pentru ca uram Diavolul, uram Diavolul pentru ca il iubim pe Dumnezeu. Ne bucuram de noapte pentru ca stim ca ii urmeaza ziua. Iubirea te poate duce la ceruri… dar caderea va fi cu atat mai dureroasa cu cat ai indraznit sa te inalti mai sus. Icar al sentimentelor, ce isi face aripi din iubiri aparent eterne cade in genuni intunecoase. Sa fii un demon,tu sa ma tragi spre pamant. Sa ma ucizi cu un sarut Asa sa nu pot sa te uit. Sa fii un inger, tu spre cer sa ma ridici Sa scap de tot, de-acum si de aici Cand ma privesti cu ochii dulci.

Alete insemnari din blog

Este ciudat cum un loc atat de cunoscut si poate banal poate deveni o oglinda a Universului, in toata splendoarea sa, a Universului mic sau a Imensitatii. Azi m-am plimbat in parc (seamana cu o insemnare dintr-un jurnal...) desi cred ca de fapt m-am plimbat prin labirintul gandurilor mele. Cand

Cred ca poate cea mai buna caracterizare pentru ceea ce suntem noi oamenii este reflectata de ideea ca omul este dual. In individ se lupta mereu natura umana (ca sa nu spun “divina”, ca este undeva aproape de blasfemie), animata de sentimente pozitive si una animalica ghidata de cele

Chiar putem sa fim cine vrem pe net? Putem sa ne prefacem in asa masura incat sa nu ne mai recunoastem in oglinda? Sau mai precis ce fascinatie exercita mediul virtual aspurea noastra incat sa ne mutileze in asa natura incat sa intrebam: oare eu sunt aici dincolo de masca de bal? Da si nu... Ca sa

Si daca iubire nu mai este  Si daca iubire nu mai este ... A fost ucisa azi cu un cuvant? O s-o cautam in sferele celeste Sau adanc sub crucea de mormant?  Si oare chiar iubire nu mai este? Sau mi se pare doar in zbor Cand spuneam lin , vom trece peste' Dar fara ea murim de dor 

Recomandari