Inapoi in trecut

prin tot ce trecem

"ce nu te distruge te face mai puternic"-nietzsche

09 Mar 2007

Intotdeauna mi-am imaginat viitorul ca o viata fantastica ce urma sa-mi compenseze copilaria. Dar nu va ganditi la Fat-Frumos sau casatorie si tone de copii ce urmau sa ma abandoneze atunci cand nu mai aveam bani sa le dau. Eu imi imaginam o viata plina de aventura, de bani, de locuri si experiente extraordinare. Sa vad lumea, sa experimentez tot ce mi-a lipsit atatia ani, sa am tot ce-mi doresc - acesta era visul meu. M-a tinut in viata, la propriu, ani de zile. Ani in care strangeam din dinti pentru toate si pentru toti, mancare, haine, iubire - tot ce mi-a lipsit. Doar creierul meu a fost de partea mea, doar el mi-a alimentat visurile de mai bine. Am crezut ani la rand cu disperarea omului cu streangul la gat intr-un viitor mai bun, am crezut cu disperare ca sunt speciala si ca sunt capabila de mai mult, pentru ca in alt caz de ce as fi avut viata asta daca nu sa o pot compensa mai tarziu. Am sperat la mai bine mult timp! Dar cu timpul am devenit moale, preocuparile mele au fost inlocuite cu cele ale unei adolescente mai apropiate de normalitate, desi viata mea privata a fost, este si probabil va fi intotdeauna anormala. Poate ca un motiv pentru aceasta a fost si faptul ca situatia mea financiara s-a ameliorat, sau mai bine zis , am inceput sa mananc si sa ma imbrac. Acum , cel putin la suprafata, am o viata foarte normala, sunt la o facultate buna, am ceva prieteni, ma inteleg destul de bine cu colegii si cam tot ce implica viata. Dar acum imi amintesc de ce am sperat atata la un viitor altfel, imi dau seama ca niciodata nu voi putea satisfacuta cu o viata normala. Sa am o cariera buna, familie prieteni cu care sa ies in familie si alte porcarii de acest gen. Imi dau seama ca nu am nimic in comun cu majoritatea celor pe care ii cunosc, ca nu ma incadrez nicaieri si ca nu ma voi incadra niciodata. Imi dau seama ca imi doresc mai mult, ca ranile trecutului nu se sting niciodata si ca nu le voi putea uita nicicand. Ca singura mea alinare va fi implinirea visului atat de mult dorit. Mi-am dat seama ca nu am prieteni pe care sa ma pot baza cu adevarat, au fiecare vietile lor si nu le pot cere sa-mi dea ce viata mi-a refuzat si ce nu va putea fi vreodata inlocuit. Mi-am dat seama ca nu exista nimica din tot ce mi-am dorit atatia ani, ca nu exista oameni mai buni decat familia mea, nu exista speranta in altii si ca tot la ce se face reclama - iubire, atasament, afectiune, fericire - este pur si simplu o modalitate de adormire a simturilor si de castig. Nu-mi pot reprima vagul sentiment de ura pe care il am impotriva oamenilor care au avut de la nastere o viata buna, nu ma intelegeti gresit , nu sunt tipul invidiosului, dar ma doare ca altii au avut la dispozitie atat de mult cand eu nu am avut deloc. Mai mult de atat, ma doare ca acum trebuie sa plec in viata din acelasi punct cu acei oameni sau chiar cu un handicap. Pentru ca vedeti, eu nu am nici parinti sus-pusi si nici prieteni asijderea. In schimb sunt bucuroasa ca dupa cativa ani de adormire, in sfarsit m-am trezit si mi-am adus aminte trecutul, proces dureros si care si azi, dupa atata timp imi provoaca reactii fizice. Mi-am adus aminte de ce voiam atat de mult totul, mi-am adus aminte ca imi puneam bazele doar in mine, mi-am adus aminte ca sunt complet singura pe lume. Singura pe lume - ma repet, stiu - cum am fost, sunt si voi fi intotdeauna. Acum ca mi-am adus aminte de toate aceste lucruri pot in sfarsit inceta a ma plange si a cauta o alinare care nu exista si pot porni la drumul vietii mele.

Alete insemnari din blog

ceva amuzant

Uitandu-ma pe hi5, am observat la tipul care mi-a placut urmatorul citat <the best things in life aren't things...>, iar mai tarziu la avatarul de la messenger al primei tipei cu care a fost cuplat in facultate exact acelasi citat. Sa ma stramb de ras, nu alta. Probabil ca exista

dragii colegi de facultate

Am aflat de curand, adica ieri, ca am devenit subiect de barfa pentru unii colegi de facultate, mai bine zis de grupa, care se pare ca nu au o viata a lor. Dar sa incep cu

Toate vin si toate trec...

La inceputul facultatii, chiar a doua zi l-am cunoscut pe El, baiatul de care imi place. Am intarziat la un curs si evident n-am fost singura, din moment ce in fata amfiteatrului s-au strans pana la urma aproape 60 de oameni. Am fost avertizata de o doamna sa nu intru la curs ca va fi

As vrea sa pot visa...

De mica mi-am dorit sa am alti parinti, alta viata, alt destin... La fiecare Craciun eu nu-mi doream cadouri ci sa aflu ca de fapt am fost infiata de cei ce se numeau parintii

sunt extrem de stresata

am scris mai devreme un post foarte dragut si acum nu-l mai gasesc si nici n-am chef sa scriu altul pana nu-mi dau seama cu ce am