Feelings and thoughts, not just words...
incearca sa fii un om mai bun... e asa placut...
Ce sa faci c-un milion
30 Mai 2008
Ce sa faci c-un milion (de lei vechi) - varianta plina (lunga). (vezi varianta scurta si poze aici)...Nu mai fusesem in Piatra Craiului. Decat la poale de cateva ori. Si de cand am inceput sa umblu singur asa pe munti, am zis ca trebuie sa ajung si acolo... Ma uit pe net si caut variante de trasee, in primul rand ma intereseaza sa ajung pe cel mai inalt varf, varful La Om (2237m). Fac niste calcule, sun la meteo sa intreb de vreme (021/316.37.32) - numar unde poti intreba cum va fi vremea in muntii (zona) nu stiu care, si iti spune pe vreo 2 zile mai sigur asa... Din cauza (sau datorita) lor am amanat cam o saptamana plecarea, pentru ca vroiam sa prind senin pentru poze si pentru senzatia de varf... Imi spune de data asta ca dupa masa s-ar putea sa se innoreze, dar apoi marti dimineata e senin. Perfect. Ma gandesc ca plec luni dimineata, ajung dupa masa pe creasta, dorm undeva pe acolo, apoi a doua zi dimineata spre varful La Om... Imi iau cate ceva de mancare (chifle pt sandwich-uri, ceva de pus pe ele, batoane proteice si energizante de diferite feluri si alte maruntisuri – alune, bomboane cu dextroza pt energie), si de baut - pliculete cu suc energizant de mai multe feluri, un santal cu lamaie si ceai verde – tare bun (vreo 40 lei in total), bag sacul de dormit in rucsac, haine de schimb, lanternute, cort, izopren si ma pregatesc de drum… Asadar, sa pornim... Cu personalul de 06:16 din Bucuresti spre Brasov (16 lei). In tren mai incerc sa dorm, dar sunt nevoit sa ascult muzica ce rasuna din vreo 3 mobile diferite… Ma gandesc ca poate intr-o zi o sa iau la mine o combina audio mare, ii pun 10 baterii sau cate ii trebuie, si cand aud pe vreunul ca-i canta mobilul, ma duc langa el pe banca si dau drumul la maxim la combina, indreptata spre urechea lui (de fapt foarte aproape de ea). Sa vedem daca ii place. Sigur, ar fi o comparatie exagerata, dar cum altfel sa-i explici ca e mai politicos sa asculte la casti, ca poate pe mine nu ma intereseaza sa ascult rock, manele, pop, dance, folk, populara sau orice asculta el… pt ca de fapt nu tipul de muzica e cel care deranjeaza (desi unele tipuri sunt mai deranjante decat altele), ci zgomotul in sine... Luati-va casti oameni buni… In Brasov ajung pe la 11, am de asteptat cam o ora trenul particular (nu tine de CFR) pana la Zarnesti. Iau biletul (3,2 lei) si ies din gara sa vad ce e pe acolo… in stanga un Mall (duhh, mai iese omu din gara vrea sa bea un suc sa nu bea in picioare ci la o masuta delicata ca si el), mai incolo un supermarket in care as intra sa iau ceva de mancare dar nu pot cu ditamai rucsacul in spate, in fine, ma intorc in gara si astept la linia 1 trenul de ora 12 spre Zarnesti. Dragut tren, doua vagoane cu aspect retro, canapele moi si lungi, si desigur, tineri liceeni (rasa suprema, remember?) indreptandu-se spre casa… Pleaca trenul, in ritm de manele iesite de la telefon, si ceea ce ma surprinde de data asta e faptul ca langa tinerii respectivi sta si asculta manele si profesorul lor de nu stiu ce materie, om tanar de altfel si probabil deschis catre o diversitate culturala uneori comuna cu nesimtirea… Pe drum trecem pe langa orasul Rasnov, pe care il recunoastem datorita cetatii de sus de pe deal unde scrie mare “Rasnov”, vedem creste acoperite cu zapada, ceea ce nu e tocmai placut pentru echipamentul meu lipsa, dar apoi constat ca acele creste apartin de fapt Bucegilor (impunatori), nu Pietrei Craiului unde eu vreau sa urc... si ajungem in Zarnesti. Pornesc de la gara spre dreapta spre piata centrala, unde trebuie sa fie o harta si niste indicatoare... apoi o iau in directie gresita in sus, ma invart putin pe acolo cautand strada 1 mai, apoi ma opresc intr-un parc sa-mi prepar sticla cu suc energizant la plic si sa mananc un baton... Cat stau acolo pe trotuar vreo 10 fete stau de vorba... vorba? Inceput de cearta mai bine zis... Amenintari din alea jalnice ca la tara, era un "trib" si cateva fete mai "victime", ceva gen "vezi ca sunt baietii mei acolo mai sus, si astia si-au mai luat niste amenzi" pentru nu stiu ce, in sensul ca "nu-i de gluma cu ei" , imi venea sa rad gandindu-ma ca astea sunt genul de fete (persoane) care ajung sa faca subiectul stirilor de ziar despre violenta in scoli sau mai stiu eu ce... Regret ca m-am abtinut din a le spune asta in mijlocul discutiei lor filozofice... Gasesc strada 1 mai care pornea spre dreapta la vale de acolo de la harta, apoi spre stanga pe strada Tei si apoi pe strada Vanatorilor, apoi iar dreapta pe str Toplita, care se vede luuuunga si alba pe la poalele Pietrei Craiului mici... Asta e si drumul ce duce spre Plaiul Foii, si tot din el porneste marcajul (banda galbena) spre Curmatura - prin Saua Crapaturii (spre stanga). Eu am in minte un alt traseu, ca sa nu o mai iau prin sa (mi se pare ca ocoleste), vreau sa ajung direct pe varful Turnu, si stiu eu din amintirea hartii ce-o am in minte ca tre sa caut cruce albastra... Mergand pe drumul acela alb si prafuit printr-un soare puternic, trec de marcajul spre Sa care face stanga, vazand in urma crestele inzapezite ale Bucegilor (impunatori munti, chiar si de pe partea asta), si ajung in dreptul unei constructii ce de la departare imi parea... altceva. O cladire ciudata cu acoperis negru de lemn coborat pana aproape de pamant, despre care aflu ulterior ca este chiar Sediul Parcului National Piatra Craiului... Intreb un tanar aflat afara ceva de traseu, si sigur ca ma intreaba daca merg singur (nu, ma mai intalnesc cu 10 oameni dupa ce cobor de pe varf sa mergem in club ), apoi imi explica el cam pe unde sa o iau pe drumul ala, ca sa ies in cruce albastra sa urc direct pe Turnu... Apoi imi zice ca daca vreau sa iau o harta (nu aveam pt ca intentionam sa fac cel mai simplu traseu - il stiam pe dinafara), si zic ca pentru 9 lei chiar mi-ar placea sa am si harta la mine... Imi arata el traseele pe harta si imi spune ca pe vai s-ar putea sa fie zapada, asa ca e mai sigur de mers prin saua Crapaturii... Iau harta, ii multumesc si pornesc mai departe. Acum trebuie sa fac cumva sa ies iar in banda galbena, asa ca o iau pe un drum de tractor care incepe sa urce dealul spre padure, drum ce duce spre o manastire dar la care nu mai ajung, ca prefer sa scurtez si mai mult... E primul urcus, si din cauza caldurii si a rucsacului cel mare, e destul de obositor... Transpir tot, imi curg apele pe fata si ma ustura ochii de la sare, trec peste niste ape ce se scurg pe drum si pe langa drum (si muntele transpira), mai ma opresc nitel pe o iarba, ma spal pe ochi cu apa din rau apoi ajung la marginea padurii unde intalnesc marcajul (cam o ora din Zarnesti). Aici se separa - banda galbena spre Sa, banda albastra spre refugiul Diana, pe partea cealalta a muntelui (spre vest). Daca o iau pe banda albastra, ies in crucea albastra care urca direct pe Turnu, dar daca e zapada pe stanci, e mai periculos, asa ca hotarasc sa o iau direct in sus prin padure... De cum intru in padure incep si simt miros de natura, si umbra copacilor imi face tare bine dupa zapuseala de pana acolo... Ascult pasarile, vad florile colorate, o apa ce curge, fagi si braduti si raze printre crengi... superb... Cu fiecare 10 minute sunt si mai sus pe munte, si de la o vreme padurea se rareste si urcusul e mai abrupt... dar in urma mea vad valea de unde am venit si in departare Magura Codlei, o galma uriasa iesita din campie... Mai alimentez cu apa dintr-un raulet ce trece pe langa mine (In Piatra Craiului apa e ceva la care trebuie sa fii foarte atent, pe creasta nu exista apa, asa ca in functie de unde ai de mers, tre sa iei apa la tine si sa stii unde o gasesti). Dupa 2 ore jumate din Zarnesti sunt sus in Saua Crapaturii, la 1660 metri altitudine. E soare dar bate vantul, nu-i nimic, scot tricoul ud si-l agat de sageata ce arata spre Curmatura (20 min), fac cateva poze, ma duc si la gardutul ce delimiteaza "balconul" de belvedere, de unde se vede in stanga spre vf Turnu si in dreapta spre Piatra mica... apoi strang rucsacul, iau tricoul deja aproape uscat si incep sa urc spre Turnu (marcaj punct rosu). Drumul e tare frumos, intai se coboara putin pe o poteca strampta si in trepte, apoi urcam pana la o zona unde incep stancile... trecem cu grija de grohotisul ce se rostogoleste, si ajungem la cabluri... Imi pun manusile de condus care au aderenta sporita, mai iau o bomboana de se topeste in gura si incep sa ma catar... Vai cat imi place sa ma catar pe stanci! E minunat. Nu e asa dificil, in Strunga Dracului de sub Negoiu era mai greu, dar oricum, senzatia ca esti pe marginea prapastiei si te cateri din stanca in stanca e minunata... Floricele mov, roz, galbene, albe, albastre si nu mai stiu, in spate se vede de acum clar Piatra Mica, se vede si Zarnestiul mai in stanga, apare si Curmatura in padurea din vale, si desigur, satele branene... peste care, impunatori, Bucegii cu varfurile in nori... Trec de zona cu stanci si incep sa urc iar doar cu picioarele. Din fata se aud voci. La scurt timp ma intalnesc cu vreo 5 barbati care nu prea vorbesc romaneste (decat putin), asa ca vorbim in engleza. Ma intreaba de niste trasee, ar vrea sa ajunga in Bucegi, le explic ce si cum (he he, Bucegii ii cunosc mai bine), aflu ca sunt din Israel, ne uram drum bun si urc iar... Dupa 15 minute de pauza, muschii incep sa devina durerosi. Simt niste carcei cand incordez muschii gemeni, dar apoi isi revin de la mers... Trec si pe langa intersectia cu marcajul cruce albastra (ala pe care ar fi trebuit sa vin) constatand ca nici acolo nu trebuie sa fi fost zapada deloc, si ajung pe varful Turnu (1923 metri), dupa 1h25min din saua crapatura si 4 ore din Zarnesti. Cam mult mi se pare, dar fie. Asta e primul varf din Piatra Craiului, partea dinspre nord. Admir sub seninul acela albastru toata valea pana in departari... Sub mine drumul spre Plaiul Foii face o curba spre stanga ocolind muntele, la capatul lui in dreapta e Zarnestiul, apoi Piatra Mica, in dreapta ei jos e Curmatura, dealuri verzi superbe, casute multe raspandite pe ele, Bucegii pe fundal (par asa aproape), si apoi, creasta Pietrei Craiului spre sud... acoperita mai intai de jnepeni verzi, apoi de stanca... Si in dreapta crestei, prapastii... sunt foarte abrupti si ingusti muntii astia... Stau jumatate de ora pe varf, remarc bucuros ca spre deosebire de Bucegi, aici sunt mult mai putine gunoaie (doar cateva am vazut) – deh, aici nu e telecabina sa poata urca toti “iubitorii de frumos”… Mai imi fac un plic de suc energizant (sunt unele din care poti face 1 litru de suc, altele care faci doar un pahar - un fel de red bull instant cica - prind bine!), mananc un sandvicel si vreun baton proteic bun si plec la ora 17:45 spre varful Ascutit, unde intentionez sa si dorm. De acum incepe traseul de creasta (punct rosu), pe care il urmam pe potecuta ingusta printre jnepeni si stanci, chiar pe creasta. Uneori poteca mai coboara pe stanga, si atunci avem priveliste spre Bucegi si spre toata valea dinspre Bran, Moeciu, Pestera, Sirnea, uneori ajungem pe partea dreapta a crestei si atunci vedem spre Plaiul Foii si spre Fagaras si Iezer Papusa (care isi arata si ei crestele inzapezite), si alteori mergem chiar pe creasta... In dreapta prapastie, in stanga prapastie... se trece printre stanci, nu e greu, in principiu deocamdata se urca si doar cu picioarele – desi mai sunt portiuni unde trebuie sa ai mainile libere (si ceva forta in maini de preferat). Nimic dificil oricum, doar sa nu ai rau de inaltime si sa nu gresesti niciun pas… Pe tot drumul ma uit sa vad un eventual loc unde s-ar putea pune cortul in caz de urgenta – nu exista asa ceva! Loc de cort adica, nu este! Prapastii abrupte in dreapta, vale destul de abrupta si acoperita de jnepeni in stanga. Poteca pe mijloc, chiar pe creasta. Nu e loc orizontal nici cat sa pui un cort. Urcam si coboram, poteca face valuri si ajungem pe varful Padina Popii (2018), mai inalt decat varful Turnu dar pe care nu mai zabovesc mult. Vreau sa ajung la refugiul Ascutit mai repede, mi-e foame si se lasa seara… De fapt nu se lasa ca e lumina pana pe la 9 jumate si e abia vreo 6. Traversez varf dupa varf, urc si cobor sa dupa sa, avansez foarte repede desi pare ca merg enorm de mult (daca te uiti in urma vezi deja in departare primul varf), si din cand in cand ii spun “Frumosule!!”.Ajung la ora 19:10 pe varful Ascutit, 2150 metri, dupa o ora si 25 de minute. Am mers bine. Vad refugiul care e chiar langa varf, o minge rosie ce mi se pare superba… e ca un iglu, are cateva ferestre prin care sa intre lumina dar prin care nu poti privi ca materialul nu e transparent, si ma duc la usa… usa e incuiata cu un zavor (eu tot strig sa vad daca e cineva inauntru). Incerc sa deschid zavorul dar pare ca e blocat de cativa ani… Iau o piatra si din doua lovituri il deschis, si usa se deschide larg… Inauntru lumina rosie mi se pare superba, zici ca esti intr-un hexagon colorat… Cum intru un miros de brad ma intampina, de la crengile de jnepeni asezate peste priciuri… Priciurile… in cazul asta sunt niste table puse in forma de felie de pizza una langa alta, pe care ar trebui sa iti pui sacul de dormit si sa dormi… Din pacate din vreo 7 “felii” din astea, vreo 4 sunt cam rupte, in fine, in caz de urgenta se poate sta si pe alea. Acoperisul are un tub de aerisire, si probabil pe acolo intra apa daca ploua, de aceea sunt puse de cei care-au mai fost doua pungi de plastic care sa directioneze apa sa nu cada peste locurile de dormit… Sunt si cateva gunoaie ale unora ce s-au gandit ca e greu sa cari sticla goala inapoi cu tine (atarna mai mult goala decat plina in caz ca nu stiati), iar usa se inchide pe dinauntru cu o sfoara si o bucata de fier pe care am gasit-o pe jos… ramane crapata putin, dar e ok. E mult mai cald inauntru decat afara. Gasesc un loc in partea drepta, las rucsacul, ma schimb de tricoul ud, parca am si mancat ceva, apoi ies sa fac poze nitel mai sus, chiar pe varf. Vai cat de frumos se vad Bucegii spre est… Vai cat de frumos se vad Fagarasul si Iezer Papusa spre vest… Ambele creste acoperite de zapada, doar Piatra Craiului nu, deh, nu e asa inalta… Spre varful La Om (cel mai inalt) se vad totusi niste limbi de zapada… sper ca poteca sa nu treaca peste ele… Pare asa aproape varful… As putea sa ajung in seara asta, mai e lumina (se fac circa 2 ore pana acolo), dar nu vreau sa fortez, si apoi acolo nu stiu in ce stare e refugiul… Prefer sa vad rasaritul aici si sa plec apoi spre La Om… Apusul se vede frumos peste Fagaras, dar nu prea mult caci incepand sa coboare soarele intra in nori… E totusi atat de senin in toate partile, esti deasupra lumii, si de data asta, chiar esti pe marginea ei, deoarece creasta e ca o muche… abrupta in ambele parti (mai abrupta spre vest, spre Plaiul Foii decat spre Curmatura). Incepe sa se faca frigut, scot sacul de dormit (nu se poate dormi fara sac de dormit bun in refugiu la inaltimea aia) si ma intind sa simt mai bine ce mi se intampla… Picioarele le simt minunat, simt muschii lucrati in mod placut, nu dureros, umerii ma cam dor nitel de la rucsac, dar totul paleste in singuratatea acelui varf minunat…Aud vantul destul de infundat (bine ca nu am pus cortul), tot am impresia ca aud voci (ma gandesc ca ar mai putea urca cineva, e inca lumina), apoi aud si zgomot de pietre… Nu mai stau cu frica de ursi ca alte dati, dar zgomote tot se aud… Capre negre ma gandesc, ceea ce e chiar posibil sa fi fost. Sunt obosit, incerc sa dorm dar nu prea reusesc. Tin aprinsa si o lumanarica sa faca lumina, si o lanterna cu dinam (care nu se consuma ca o reincarci apasand o chestie – tre sa imi iau frontala neaparat!). Bateria de la telefon eu cred ca se descarca mult mai rapid pe munte, ca altfel cum mama ei sa ajunga la ultima liniuta dupa ce o incarcasem toata ziua precedenta… eh, de la poze si nitel filmat, de-aia probabil)… Pun ceasul sa sune la 6 (sa fac poze cu rasaritul) si inchid telefonul sa mai salvez baterie. Schimb cardul de 256 din ap foto care s-a umplut si-l pun pe ala de 1gb (care stiu ca mai face probleme, de-aia nu am inceput cu el). Schimb parca si primul set de acumulatori, si ma gandesc cate de exemplar s-au comportat toate pana acum. Parca niciodata nu am mers asa, fara nicio problema. Vreme superba, aparatul merge, bateriile ma tin mult pt poze, foarte tare. Ca de obicei, daca ceva se poate sa mearga prost, imi cam merge prost. Bine, uneori cred ca o si caut… sa fie minunat fara nimic rau parca nu e acelasi lucru, trebuie sa fie si niste incercari mai grele ca sa te invete sa apreciezi binele… Dar poate e cazul sa simt si doar ceva bun macar o zi…Apoi parca am adormit, desi eram asa intr-un vis din ala ciudat de nu stii daca dormi sau ce se intampla… si visam ca eram pe un varf (de unde pana unde nu stiu) si era o fata care imi explica nu stiu ce… cum sa legi bicicleta pe varf? Nu mai stiu, dar era din ala ciudat de nu poti sa dormi cum trebuie… Cred ca mi-era un pic rau de la efort (5 ore jumate de urcat plus soare puternic), un fel de febra din aia fara temperatura mare sau ceva prea rau, doar asa o senzatie nitel ciudata care sa nu ma lase sa dorm. Si o durere de masea pornita asa din senin. Pe la 2 noaptea m-am trezit, ma simteam asa treaz ca ziceam ca nu mai adorm la loc, dar am facut-o.A doua zi… cel mai inalt din Piatra CraiuluiM-am trezit la 05:50, inainte sa sune ceasul. Vad soarele cum intra pe ferestruici si imi confirm faptul ca pt a vedea rasaritul trebuia sa ma trezesc pe la 4 probabil… Oricum, dau sa ies sa fac niste poze (pana nu fuge soarele sus sus), dar cand sa cobor din “pat”, gata gata sa calc pe… da! Ati ghicit! O mini cartita. Era asa ca un soricel micut mai mult gras decat lung, cu niste ochi asa chiori, si pufos, ziceai ca e un animalut de plus. Se misca incetisor pe acolo. De unde o fi aparut nu stiu dar bine ca nu mi-a intrat in sacul de dormit! Ies si fac poze, apoi cand ma intorc The Moll nu mai era… As mai sta nitel, ma simt cam obosit, asa ca mai ma bag in sac…La 07:15 plec spre varful La Om, din pacate pe partea dinspre Bucegi nu se vede nimic, nori grosi prin care trec si eu… Spre dreapta spre Fagaras se vede in vale, se vad si crestele inzapezite, dar deocamdata trebuie sa fiu atent la poteca… Poteca… vai, e superba poteca asta. Prapastii imense chiar langa tine in partea dreapta, si tu urci din stanca in stanca pe langa ele, peste ele, catarari si cu mainile, apoi poteca mai lejera pe stanga, iar catarare… Cand poteca trece pe dreapta vantul e mai puternic, trebuie sa ma tin mai bine (nu-i totusi asa puternic aveam sa aflu mai tarziu), merg pana ajung pe Timbalul Mare, urmatorul varf de la Ascutit… in urma nu prea se vede nimic din cauza norilor, dar parca zaresc varful cu refugiul asa, un colt… Mai cobor o vale, mai ma catar alta, trec si peste putina zpada, mai cobor iar, mai fac niste poze, iar urc un alt varf, varf dupa varf, vale dupa vale, urcus pe stanci, printre stanci, coborare cu fata la perete, mai trecem peste un varf, incepe sa iasa soarele, superb, superb, superb! Mergi parca la infinit, cuceresti varf dupa varf (Timbalul Mic, Zbirii), fara sa stiu pe care ma aflu, privesc in urma si parca vad vf Ascutit unde am dormit atat de departe… Cand am mers atat?? A trecut doar o ora… Se merge enorm de mult, asa pare, e traseul atat de frumos, te prinde, nu iti vine sa te opresti sa faci pauza, nu e catarare din aia foarte obositoare, e mai degraba catarare in trepte… Superb… Vad si cabana Plaiul Foii in dreapta, desi nu stiu exact care din ele e, Fagarasul se vede tot mai frumos acoperit de soare, dar nu reusesc sa recunosc niciun varf, mai urc un abrupt si ajung pe un alt varf… in fata se vede peste vreo doua vai si doua varfuri varful La Om… frate, e imens de mult de mers. Si totusi se merge asa repede… Nu ma plang. Vreau varful. Ajung la o portiune mai periculoasa, o traversare mica pe la baza unei limbi de zapada, de unde incepe un urcus vertical printre stanci… Zapada e moale, poti sa-ti faci trepte in ea, nu-i problema, doar sa nu plece la vale… Incep si urc, nu-i greu, ai de ce sa te tii si pe ce sa pui piciorul, pietrele sunt mai mari decat cele de pe Piatra Singuratica din Hasmas (acolo a fost mai periculos). Mai importanta mi se pare priza pe care o faci cu mainile, adica prefer sa am siguranta in maini decat in picioare… pt ca daca imi aluneca picioarele as putea sa ma tin doar in maini, dar daca imi aluneca mainile, s-ar putea sa cad pe spate (ceea ce nu ar fi tocmai bine). Uneori folosesc picioarele doar ca punct de reper, de sprijin, dar forta o las doar pe maini… ma ridic in muschi si piciorul nu-l las sa apese prea tare pe piatra, mai ales daca se si misca si ar putea sa iasa… Oricum, sunt mandru sa constat ca bocancii mei pe care am zis ca-i arunc cu prima ocazie au talpa destul de aderenta, nu am alunecat deloc aproape, si daca sunt uscati merg foarte bine in ei.Ajung sus si vantul e mult mai puternic, venind dinspre prapastia din partea opusa… traversez un varf si incep sa cobor, ocolesc o gura de prapastie ce se lasa spre dreapta pana la padurea din vale, apoi incep sa urc un varf mai inalt… il depasesc si pe asta, deja incep sa-mi para la fel, in urma se vede la departare vf Ascutit, norii insa sunt tot acolo peste valea dinspre Bran si Bucegi… Ajung pe La Om, ora 09:20, dupa 2 ore de mers. Ce mult am mers in 2 ore. Ce ore pline astea doua ore. Minunat. Pe varf am vizibilitate doar intr-o parte, cea dinspre Fagaras, si imi par asa aproape… ma gandesc ca as putea sa cobor, o iau prin padure pe dealul ala si ajung la poalele lor…Creasta Pietrei se intinde spre sud (Sudica) la fel de ascutita si abrupta, dar scade in inaltime (doar ne aflam pe cel mai inalt varf, la 2237 metri – nu chiar asa inalt totusi). Schimb iar tricoul ud, imi dezmortesc spatele, manac ceva… Ma duc o fuga nitel mai la vale pe creasta stiind ca ar trebui sa fie un refugiu aici, dar nu-l vad asa ca ma intorc (era totusi acolo, refugiul din Saua Grind)… Se vede poteca ce coboara spre stanga spre refugiul Grind, pe unde urmeaza sa cobor si eu, mai in fata si pe dreapta trebuie sa fie zona “La Lanturi”, considerata cea mai periculoasa zona din Carpatii romanesti (pe aici vroiam sa urc prima data, dar riscul de zapada m-a facut sa ma razgandesc…). Mai stau nitel pe varf, am stat cam o ora, incercand sa ma gandesc ce sa fac… As fi vrut sa vad varful Omu de pe varful La Om, dar nu s-a vazut. L-am vazut de pe Ascutit ieri…Chiar… De ieri am o idee trasnita in minte… ma gandeam daca am timp, daca vreau… daca pot… Oricum, ideea mi se parea geniala. Inca mi se pare. Ce ma gandeam? Ma gandeam ca as putea sa vad rasaritul pe varful La Om, cel mai inalt din Piatra Craiului, si apusul pe varful Omu, cel mai inalt din Bucegi. Mergand pe jos de la unul la altul. Calculez: pana in Bran ma gandesc ca as putea face vreo 4 ore. Apoi de acolo pana pe Omu vreo alte 4 banuiesc eu asa. Adica 8 ore… e ora 10, as ajunge la ora 18. Plus inca doua ore marja de eroare, ora 20, deci pe lumina. Si la Omu sa stau la cabana sau sa pun cortul in caz ca e inchisa. Genial. As putea. Ma simt in stare, optimist cum sunt si nestiind prea bine ce inseamna limite puse de propria-mi minte (“nu pot”, “e prea mult”, “sunt prea obosit”). La 10:20 (cam tarziu, dar hey, vroiam sa ma bucur si eu de varful ala) incep sa cobor, urmand marcajul banda rosie. Ma echipez cu gluga, fular, manusi, si intru in nori… Poteca merge in zig-zag si ajunge rapid la o zona acoperita de pietris si zapada… Destul de periculos, pietrisul ala aluneca, tre sa fii foarte atent cum pui piciorul sa nu te rostogolesti… Bine, cel putin n-ai unde sa te mai duci acum ca nu-i prapastie, e doar o vale asa abrupta, dar te poti lovi rau. Cobor cu atentie, pe drum ma intalnesc cu niste turisti din Cehia, schimbam cateva vorbe, si ajung dupa 50 de minute in vale la refugiul Grind (care se vedea inca de sus, daca ar fi fost senin s-ar fi vazut si de pe varf probabil). Asta e mai mare, intru sa vad cum e inauntru, priciurile sunt de lemn si conditiile sunt mai bune, ba are si un fel de plita unde s-ar putea face focul (daca nu e defecta), si provizii pentru cazuri de urgenta lasate de alti turisti: o ceapa (probabil degerata), niste zahar intr-o punga etc… Si gunoaie mai multe, ca deh, e mai usor de ajuns aici. Poiana din jurul refugiului este… cum sa spun eu… SUPERBA! Acoperita cu flori galbene si albastre, iarba verde, vedere spre stancile Pietrei, spre Bucegi, spre dealurile din vale… superb, e de pus cortul aici.Incep sa cobor prin padure, urmaresc banda rosie si mai scot cate-o vorba din cand in cand sa ma auda ursuletii daca sunt pe acolo si sa fuga, apoi ies la un luminis unde vad dealuri defrisate ce arata dezolant… Sunt cu ochii tinta dupa un izvor (stiu ca trebuie sa fiu unul cam la jumatate de ora de la refugiul Grind), trebuie sa reumplu o sticla… Ajung si la izvor in zona “la table”, de unde se despart mai multe trasee… Harta mi-a folosit tare mult la coborare, pentru ca asa mi-am calculat cum sa ajung la Moeciu di Jos si apoi la Bran, si erau multe trasee, fara harta n-as fi nimerit. Iau apa de la izvor si citesc pe o sageata ca pana la Moeciu ar fi cam 5 ore… Nu se poate… enorm de mult, Moeciu e mai aproape decat Bran, eu calculasem de pe varf 4 ore, deja facusem o ora jumate, nu se poate… Plec spre satul Pestera in continuare, drumul este iar superb, e minunat, traverseaza si paduri cu priveliste spre Piatra Craiului, care s-a inseninat de acum, si poieni verzi acoperite de flori… De pus cortul, de pus cortul… frumosule!Nu mai am baterii, am uitat sa spun. S-a consumat si al doilea set, m-a tinut destul de mult totusi. As mai fi avut de pozat multe frumuseti, satele branene superbe, cu vedere spre Piatra Craiului si spre Bucegi, minunata zona. Dupa 2 ore jumate de la varf ajung in satul Casa Folea, primul de pe acest traseu, si incep sa-si faca apritia oameni si case cu priveliste superba… De aici pleaca un traseu spre gara din Zarnesti… doar 2 ore… 2 ore si as fi intr-un tren confortabil pana la Brasov, apoi in altul (sau in microbuz) pana acasa… Si as scapa de oboseala si as ajunge invingator, cu nordica facuta si cel mai inalt varf… poze superbe si senzatii destule… Dar nu… am zis ca vreau pe Omu… E soare puternic si mor de cald, nu prea mai am apa dar mai mult ma intereseaza sa-mi iau niste baterii… Intru la un magazin si nu are, mai merg, admirand doar cu ochii si inima peisaje pe care le voi revedea candva, ajung si in satul Pestera, care e nitel mai mare (mai lung cel putin), caldura ma topeste si talpile incep sa ma doara de la mers. Stiu ce urmeaza. Bataturi care sa ma usture, apoi care sa ma doara, apoi mers schiopatat… nu e bine… sunt asa departe, vad Bucegii, par mai aproape, dar tot departe, in schimb ma indepartez de Piatra Craiului… vad toata creasta, vad Piatra Mica, varful Turnu, Vf Ascutit pe care nu-l recunosc, vf La Om cel mai inalt, se vede si refugiul ala pe care nu-l gasisem acolo sus… e un perete. Pare un perete lung de stanca, crestat de multe vai ce se scurg in poieni de jnepeni si apoi in paduri… Cred totusi ca e mai spectaculos pe partea cealalta, mai abrupt. Caldura nu-mi face prea bine pe langa efortul de a merge, mai si urc unele portiuni, dar e mai mult de coborat. Nu conteaza, e de mers, si asta influenteaza negativ picioarele mele… Nu le simt neaparat obosite, dar bataturile din talpa nu sunt bune… simt prin bocanc fiecare pietricica ascutita, parca ma taie si mai tare, si imi vad in fata tinta si e asa departe si e deja trecut de pranz… La 13:30 fac o pauza de jumatate de ora intr-o poiana printre case, ca sa mananc. Ma si descalt putin ca sa simt iarba pe talpi… off…Intreb apoi un om cat mai e pana in Moeciu si zice ca se plictiseste el de mers cu masina pana acolo, sunt vreo 10 km… Ii zic ca am facut jumatate de creasta de Crai, 10 km in plus sau in minus… De fapt conteaza enorm. Am mers pana aici cred vreo 10 km, cu inca 10… of picioarele mele… si caldura asta… iar ma ustura ochii de la transpiratie si apa nu prea mai am… macar acum sunt in sate, pot gasi magazine, dar mai aman, ca sa nu o car degeaba cand pot lua de la sosea… Rucsacul face si el figuri, nu sta prea fix, trag sa strang corzile dar scapa dupa ce merg putin, si apoi se lasa prea pe spate… umerii ma dor, gatul si fata ma cam ustura de la soare (doar daca ating in unele locuri, nu-i grav), si drumul nu se mai termina… Trec pe langa un indicator ce arata spre o pestera (10 minute distanta), dar nu mai am aparat foto, si 20 de minute ar putea sa conteze mult… nu mai am chef de nicio pestera. Mai ma opresc putin la o umbra, mai merg iar, tot mai obosit, tot mai mort de cald, de sete, de picioare si de ce-o mai fi… Trec pe langa o gradina absolut superba, o gradina in care e o padurice de mesteceni… printre care e o bancuta, si loc unde sa pui o patura la umbra si sa… dar sunt multe astfel de curti aici. Si case mai mari care strica peisajul… Ma uit spre Bucegi si ma gandesc pe unde ar putea sa fie traseul spre Omu, ca sa-mi dau seama peste ce dealuri ar trebui sa traversez… In vale se vede deja Moeciu, Branul e mai in stanga, de la sosea pana la baza Bucegilor mai sunt cateva dealuri, dar se poate sa le ocolesc cumva, printre ele… daca as sti cum… dar ar fi marcaj… Ce bine era daca aveam harta cu Bucegii la mine… vai ce bine ar fi fost… Dar cine se gandea ca ajung in Bucegi? Ajung in cele din urma aproape de drumul national, culuarul Rucar - Bran, dupa vreo 5 ore de mers de pe varf. Sa nu uitam insa ca mai aveam 2 ore facute si pe creasta, deci 7 ore de mers. Traversez un rau la care ma opresc sa ma spal pe fata, urc un delusor si ies in sosea. Iau 4 baterii Duracell, o sticla de suc de mar si kiwi care arata cam ciudat dar in pare buna, si merg mai la vale spre Bran… nu stiu unde ar trebui sa ajung, de unde se urca mai bine spre Omu… plus ca se vede zapada multa sus pe vai… Ajung la o intersectie ce imi e cunoscuta, am mai trecut cu masina pe aici, si acolo vad si indicator. Spre vafrul Omu, triunghi rosu. Superb! Am marcaj! Vad si un panou cu o harta apoi… pe care nu se vede mare lucru, e pusa asa sus ca nu pot sa vad prea bine. Dar sub ea e un fel de aparat, un din ala electronic cu ecran cu informatii turistice. Minune! Dau sa apas pe ecran, nimic… si iar nimic. Vreau hartaaaa! Imi spune o femeie ca nu functioneaza ala, ca abia l-au pus si nu i-au dat drumul inca. O intreb de vf Omu… zice ca iau autobuzul pana in Moeciu de Sus, autobuz ce pleaca la ora 16 si care ma duce vreo 10 km, apoi de acolo incep traseele pt Bucegi, de la baza padurii… E 15:45, numai bine iau autobuzul, 2 lei, ma scuteste o portiune mare de drum, si-asa nu mai puteam de picioare. Pun rucsacul la portbagaj si ma strecor printe liceeni aflati in drum spre casa… Sunt transpirat tot, bine ca nu ma cunoaste cineva pe acolo – oricum cred ca se uita lumea la mine ca la urs (cum se uita lumea la urs? Hmm) Imi trag sufletul band din sucul de mere, mor de cald, si desigur, ca in orice mijloc de transport in comun, cineva asculta muzica la telefonul mobil. De data asta ne delectam cu manele, nu ca ar conta genul… Unde e combina aia uriasa la care ma gandeam in tren? Ii intreb pe pustii astia de traseul spre creasta daca se face de la capatul masinii… si imi spun ca mai merg intai pe jos vreo 5 km si apoi incepe traseul… Ceee?? Inca 5 km pe jos?? Nu mai poooot… Altul zice ca mai sunt doar vreo 3… eh, normal ca ma gandesc ca-s doar vreo 3. Cobor, iau rucsacul, ii depasesc pe tinerii care mergeau in aceeasi directie (ma intreaba daca merg singur etc duhh), si desi ma ustura talpile si-mi simt picioarele grele, ii las mult in urma pe ceilalti… trec pe langa o pensiune, apoi pe langa alta, si pe langa inca una… dupa 10 metri inca o pensiune si apoi inca 24… hmm… Merg mult si drumul pare sa nu se mai termine, e deja ora 5 aproape, cu siguranta nu mai ajung pe varf, dar nu-i nimic, merg atat cat pot apoi maine ajung pe Omu… Dupa vreo 40 de minute intreb un om intr-o curte cat mai e pana unde incep marcajele, zice ca vreun km… Ma intreaba unde vreau sa ajung si ii zic de Omu, apoi imi spune sa am grija pe unde pun cortul… mda, ca si cand eu nu stateam deja cu gandul la ursi… suntem in Bucegi, aici sunt mai multi ursi decat in restul Europei J))… si spre norocul meu, omul imi spune ca la vreo 2 ore de mers pe traseu e o stana parasita, si ca acolo as fi mai in siguranta… O stana parasita, suna genial, macar sa-mi pun cortul in curtea ei sau ceva… Dar 2 ore de mers? Nu mai pot, nu pricepeti? Merg foarte greu, ma simt si molesit, si obosit, si cu picioare indurerate… abia merg. Ajung la sageata, si pe marcaj scrie ca pana la Omu se fac 7 ore. Minunat. In conditii normale poate ajungeam in 5 ore, dar asa trebuie sa-i cred pe cuvant. Pe afis scrie si ca e interzisa montarea corturilor, si ma gandesc ca asta e pus pentru propria noastra siguranta, dar nu o sa dorm in aer liber pentru ca n-am voie sa pun cortul si m-a prins noaptea pe munte. Traversez un rau, parasind drumul forestier ce continua pe traseul spre Padina, si incep sa urc. Criminal. Urcus abrupt printre copaci cu soarele in cap. Ma termina Ma opresc gafaind din 10 in 10 metri, dar ca de obicei nu stau prea mult. 20 de secunde maxim si plec iar. De data asta insa sunt mult mai obosit si ar trebui sa-mi mai odihnesc picioarele… Asa ca numai bine, dau peste niste vaci care coboara pe poteca. El se opresc si se uita la mine, eu ma dau la o parte ca sa poata sa treaca. Vad ca stau nemiscate, ma asez pe iarba… “haideti ma, treceti ca n-am timp sa stau dupa voi”… In cele din urma ma depasesc… Incep iar sa urc… mai sus ma opresc iar intr-o poiana din padure cu priveliste spre inapoi…ce frumos e, pacat ca nu mai pot sa simt la fel in conditiile alea… as pune cortul acolo, dar e riscant… merg mai sus… Si tot urc si ma opresc, si iar urc si iar ma opresc, si dupa o ora jumate de cand am vorbit cu nenea, ajung la stana parasita…e o poiana mare, in spate se vede piatra craiului si fagarasul, in fata crestele masive ale Bucegilor… e superb… un soare cald ce-mi prinde bine acum ca am tricoul ud ce tine rece, las rucsacul si ma uit in jur… ah, aparatul. Nu v-am zis de aparat? Cardul de 1gb s-a blocat. Mi s-a mai intamplat, sa-mi blocheze aparatul. Tre sa scot bateriile sa le bag iar ca sa mearga. Scot cardul de 1gb si-l bag pe cel de 16 mega, pe care il am asa, in cazuri de urgenta, ca deh, venea cu aparatul. Il pun, si ce sa vezi? Ecranul mov… fac o poza, iese mov. Nu… scot cardul, incerc iar cu ala de 1gb. Ecranul e mov, aparatul se blocheaza. Scot bateriile, pun cardul de 256 care e plin, ecranul mov. No way… nu se poate… adica… se poate. De fapt stiam ca se cam duc procesoarele astea de la aparatele foto, imi spusese cineva mai priceput ca nu te tin prea mult, se consuma si ele dupa nu stiu cate poze… off, nu acum! Pana la urma realizez ca decat sa fac poze mov, as putea sa le fac alb negru. Macar sa fie ceva acolo. Fac niste poze alb negru deci, ma schimb de haine, mananc ceva – e interesant cum de uneori mi-e foame, apoi imi trece… batoanele alea si-au facut datoria, desi nu asta era scopul lor. M-au tinut in forma cat de cat. Sucuri proteice nu mai am, decat un pliculet pe care l-as bea imediat, dar il las pentru atacul spre Omu… bomboane cu dextroza mai am doar cateva… eh. Apa trebuie sa iau de la raul ce se aude in vale, dar iau maine ca tot trec pe acolo. Acum sa inspectam stana… e o cladire de lemn cu grilaje sigilate la usi si la ferestre… un placaj de fier de la o fereastra e desprins jumate, ma gandesc ca l-a desprins cineva sa poata intra in acelasi scop ca si mine… incerc sa intru dar nu reusesc, asa ca nu ma chinui prea tare. Am precizat ca am ditamai bataturile si ca abia calc? Si eu vreau sa urc pe Omu… Inca nu sunt hotarat ce sa fac. Sa pun cortul sau sa incerc sa intru in cladire? Cortul e mai periculos, n-am voie cica sa pun cortul pe-acolo (mai incolo peste rau se mai vede o stana locuita poate zice cineva ceva), in cladire insa n-am voie sa intru ca nu e cladirea mea si nu degeaba au sigilat usile si ferestrele (poate era mai bine sa o transforme in refugiu)… Pana la urma gasesc o intrare pe verticala, care ajunge direct in pod. Acoperisul iese in afara casutei, si daca urc pe acolo unde e rupt, se ajunge direct in pod. Ma urc intai fara bagaj sa vad ce si cum, si e superb. Trec dincolo de pod si acolo sunt doua camere si scarile care coboara la parter, care nu ma intereseaza. Camera din centru e minunata, podeaua de lemn te imbie sa-ti pui izoprenul, are doua ferestre cu vedere la munte si cu gratii, sunt urme ca a mai stat cineva acolo (cateva gunoaie fir-ar sa fie de oameni cu bun simt), acoperisul spart ici si colo, fac cateva poze alb negru (fir-ar) si cobor. Urc rucsacul, ma urc si pe mine, matur cu ceva praful si pietricelele de pe podea, ma schimb iar, pun izoprenul si ma asez sa-mi vad talpile… pe ambele calcaie niste bataturi umflate care ma dor, si pe talpa sub degetul mare unele mai mari… sunt umflate ca au un lichid asa inauntru, si din cauza asta cand apas pe ele ma dor (cand calc adica)… Ma gandesc ca acum de la odihna poate isi vor mai reveni… Intind si sacul de dormit si ma bag in el. Nu-i asa frig acolo sus in camera, chiar daca sufla nitel vantul prin cele doua ferestre fara geam. La ce inaltime o fi stana asta? 1300, 1400… Am mers mult azi. Doua ore pe creasta, cinci pana la Moeciu de Jos, apoi inca doua ore si ceva pana la stana asta… Cam noua ore… si de urcat si de coborat si de drum drept… nu-i de mirare ca am facut atatea bataturi… si cu bataturile astea eu vreau sa urc maine pe Omu in 5 ore, ca apoi sa cobor pe undeva pe partea cealalta, in Sinaia (pe creasta) sau in Busteni (pe valea cerbului)? Ar fi ceva… De fapt… va fi ceva, pentru ca o voi face. Ma intind in sac si mor de cald. De fapt e probabil de la epuizeala si de la soarele ce m-a tot ars pe drum… il desfac nitel, e mai bine. Picioarele nu isi gasesc o pozitie confortabila, oricum as sta se ating bataturile de ceva si ma ustura… pana la urma pun sticla cu apa sub glezne, astfel incat sa stea in aer picioarele… Mi-amintesc de aparatul foto saracutul… probabil nu se mai poate repara, si nici in garantie nu mai e… ehe… i-au ajuns 3 ani my little preciousss… off… Incepe si se intuneca. Prin pod mai trec vrabii si muste (he he, alte animale mai periculoase n-au ce cauta aici), si afara se aud tot felul de cantece de pasari… aud una cu un cantec mai special, si ma gandesc asa la o teorie cum ca fiecare pasare are un cantec diferit… si apoi isi cauta jumatatea in functie de cea care are cantecul la fel… Poate lor le e mai usor… Ma uit pe cer nitel si vad cateva stele, poate as fi iesit afara sa le vad superb, dar nu cu picioarele asa cum sunt si nu sa mai stau sa cobor din pod… Dorm mai bine decat la refugiu, desi ma foiesc de mai multe ori pt ca ma incomodeaza talpile, si ca sa nu sterg prea mult praful cu sacul de dormit care depaseste in latime izoprenul… Dau un mesaj acasa sa spun ca-s inca bine si pe munte si inchid iar telefonul care nu mai are baterie. Il pun sa sune tot la 6. A treia zi… cel mai inalt din Bucegi Ma trezesc la 6, dar e devreme, asa ca mai stau intins… cred ca am mai dormit o ora. Picioarele inca ma ustura, si bataturile sunt la locul lor… Ceea ce inseamna, nu pot sa cred, sa le sparg. Iau un ac de siguranta si intep pielea usor ca nici nu simt, trec in partea cealalta si trag in sus astfel incat sa rup pielea… Un lichid galben se scurge, curat cu un servetel si trec la urmatoarea… pe doua din ele pun un leucoplast, pe cele de la calcai care ma ustura ca si cand as pune spirt pe rana… Cum am mers eu atat pe jos ma? Pe celelalte le acopar cu servetel si bag picioarele in sosete. Mai stau nitel, mai strang din bagaj, de mancat nu cred ca am mancat, am zis sa mananc afara pe o poiana undeva mai sus… Ma gandesc ca nu ma grabesc, ca dupa ce ajung la Omu sunt ca si acasa, cunosc traseele, le-am facut, sunt usoare daca nu e zapada… (se vede zapada o tona pe partea asta, dar dincolo cine stie). La 08:50 plec de la stana, dupa ce ma chinui sa ma incalt si cobor bagajul din pod… Peisajul ce se vede de deasupra stanii e superb, acum ca soarele bate direct pe Piatra Craiului si pe Fagaras se vad mai bine crestele… Gasesc un indicator rupt in 3 bucati, il unesc ca sa vad ce scrie si nu ma intereseaza. Doar ca nu scrie nimic de Omu. O iau pe un drum care se vede pe dealul de peste rau, cu gand sa iau apa de acolo si sa vad daca vad triunghiul rosu pe acolo… daca nu, inseamna sa ma intorc si sa o iau in sus pe alt drum unde nu vad niciun marcaj. Iau apa, ma spal pe ochi, niciun marcaj, doar niste cai pe poiana, si urc inapoi. Gasesc marcajul si poteca intra in padure. Parca merg nitel mai bine decat aseara, am facut bine ca am spart bataturile. Depasesc padurea asta si apare o noua sageata. Iar nu scrie nimic de Omu, dar vad un triunghi pe dealul din fata, deal mai ciudat decat altele… E acoperit de niste frunze mari de un verde inchis, fara flori… calc cu greu printre ele, marcajul nu se mai vede ca nici n-ar avea pe ce sa-l puna (un stalp ar fi fost bun), pana la urma mai vad o piatra cu marcaj printre frunze (ce simt de orientare am, care-s sansele ca din tot dealul ala sa nimeresc sa urc exact pe unde trebuie), si urcand zaresc un stalp cu sageata dincolo de o vale… urc ca sa ocolesc valea prin susul ei, sa nu cobor si sa urc iar, si ajung in cele din urma obosit si mort de cald la stalp. Nu mai vazusem marcajul meu de ceva vreme. Pe stalp nici urma de marcaj, in schimb imi spune de un alt traseu spre vf Omu, cruce rosie, 4 ore jumate. Hmm… cam tot atat ar trebui sa fac si pe celalalt, si asta pare sa fie mai vechi, e tabla ruginita, cine stie in ce stadiu o fi traseul… pornesc totusi nitel in directia sagetii sa vad daca e vreo cruce rosie si nu e. E doar ceva albastru care duce in alta parte. Vad un alt stalp undeva sus pe deal, pe unde probabil trebuia sa ma duc eu daca nu veneam la sageata asta sa vad ce scrie pe ea. Ma opresc sa mananc admirand muntii peste valea de sub mine, casele ce incep sa se vada din satele pe care le-am depasit ieri, Piatra Craiului si Fagarasul la departare… minunat… aici e de stat o zi, nu un sfert de ora… Incep iar sa urc si obosit ajung la marginea padurii iar. Ma mai opresc un pic privind in vale si testand zapada de langa mine (da, e moale, buna de facut trepte in ea), si incep sa urc prin padure. Inaltimea ei scade rapid, trec prin niste spatii inguste pe sub crengi de brad, apoi incep sa trec printre jnepeni inalti, dau crengile la o parte cu mainile, si ies la baza stancilor, mai sus de padure, spre ultimul asediu pana pe creasta… Se vede superb, si in sus, pe unde intuiesc traseul, si in spate… In spate, de unde am venit, se vede in vale stana unde am dormit, si acelasi peisaj ce pe masura ce urc pare tot mai frumos… Asa iubesc imaginile astea de ansamblu, imagini care sa cuprinda cat mai mult din ce exista… Si ma gandesc ca asa sunt si oamenii, unii inteleg doar imaginea pe care o vad pe fereastra casei, acolo unde e zidul unei alte case… Si nu pentru ca nu ar putea iesi din casa. Nu. Ma opresc pe o stanca mai mare unde imi fac si ultimul plic de suc energizant, e tare bun, il fac cu apa minerala cumparata din Moeciu. Apoi incep sa urc. Picioarele deja nu mai conteaza, parca nu le mai simt la cat de frumos e drumul. E splendid! In spate superb, in sus superb, dreapta si stanga… nu mai stiu cum era. Ah da, era superb. Nu mai stiu exact cum simteam atunci cand eram acolo, dar acum amintindu-mi priveliste alea, nu pot decat sa zic “SUPERB”!! De fapt asa ziceam si atunci, doar ca atunci erau si factori negativi pe ici si colo. Care oricum nu se simteau la fel de rau ca in seara dinainte. Superb. Ma uimeste cat de repede urc. Adica nu stiu, poate asa se urca normal (desi de multe ori ajung mai repede decat timpul indicat pe marcaj), dar vad acum o stanca sus departe, apoi sunt deasupra ei… imi place mai mult urcusul asta din scurt, in serpentine, abrupt. Ca si cand ai urca pe o scara. Inaltime mare in timp putin, alta categorie de muschi lucrata de fiecare data (la fel si cu bataturile, la urcus merg mai bine ca se ating mai putin, pe drum drept ma dor mai tare). Incepe sa apara zapada. E din aia moale, nu asa moale cum era in Hasmasul Mare cand am fost, de te afundai pana la genunchi (pfiu), dar destul de moale cat sa poti sa-ti faci trepte sa treci… si traversez o limba de zapada ce duce spre niste stanci, mai intai fara rucsac sa pot sa fac trepte, apoi ma intorc si il iau si pe el… si mai urc, printre tufe de afine si flori de un albastru stralucitor… cerul e bleu cu norisori albi, crestele de vizavi (le-ati invatat care erau?) sunt minunate, in sus se vede ca ma apropii de creasta… e minunat. Ma opresc intr-un spatiu bun de cort, la inaltime, pe o iarba uscata si calda, cu o priveliste cu nu se poate vedea de pe partea prahoveana a Bucegilor nici daca e senin, e incredibil. E loc de facut dragoste aici. Sa tin minte sa revin. Mai traversez o limba de zapada si apoi intru in poteca ingusta adancita ca un tunel ce iese in creasta… Deja simt… simt creasta, simt platoul, imi dau seama unde voi iesi, desi n-am mai fost aici niciodata… Si.. da… ajung in creasta, dupa circa 3 ore de la stana, si in fata mea si spre dreapta e o vale laaaarga, peste care, in departare, spre dreapta, se vede cabana Babele, in stanga se zareste un varf de turn Costila, iar in departare in dreapta, varful meu cu dor… Si mai in stanga parca se vedea si Omu… cam departe imi pare, dar cel putin sunt pe creasta… Poteca o ia acum si spre stanga si spre dreapta, si nu mai vad niciun triunghi rosu. Doar un stalp cu banda rosie. In stanga se coboara printre jnepeni si se ajunge pe un deal pe care drumul urca serpuit, ma gandesc ca pe acolo trebuie sa fie, se vede ca merge in directia Omu… dar poate prin dreapta e mai scurt… ma duc mai in dreapta sa ies intr-un varf sa vad mai bine ce se vede… ma asez si mai mananc ceva si mi se face o pofta mare de… ciorba! Da, vreau ciorba, si ma gandesc ca la Omu la cabana imi iau o ciorba buna, cea mai buna ciorba, asa pofta imi e. M-am saturat de sandwich-uri (nu ca n-as fi obisnuit cu ele). Ma bate vantul sus pe platou, dar cerul bleu si norii albi, muntii din toate partile si senzatiile de “sunt aproape acolo” sau “I’m on top of the world” sunt mai puternice… Mai fac niste poze alb negru (fir-ar) si incep sa merg spre vale… ma intreb cum iti dai seama ca spre stanga se face traseul pe care am venit, ca nu se vede, si atunci observ un stalp indicator cazut la pamant… ma uit ce scrie pe el, si vad marcajul banda rosie pana pe Omu, 2 ore jumate… oho, mai e mult. Nu mai indraznesc sa spun ca fac mai putin decat scrie acolo, pentru ca imi simt picioarele obosite si talpile din ce in ce mai rau… Asadar, cand iesi in creasta, spre stanga e spre Omu, pe poteca de se vede ca urca serpuit pe dealul de acolo… Merg incet… ajung la o portiune de zapada pe care o ocolesc pe deasupra, lasandu-ma apoi sa cobor pana in poteca cativa metri. Si aici incepe… poteca printre jnepeni, fantastica! Nu e ca cea dintre Caraiman si cota 2000 de pe platou din partea cealalta, acolo e spatiu si sa treci cu masina. Aici abia se vede poteca, iti faci loc cu mainile, te strecori printre jnepenii verzi ce te inconjoara dar care nu-s mai inalti decat mine si zici ca esti in alta lume… De fapt tot timpul zici asta, pentru ca intr-adevar esti intr-o alta lume… in care ai ajuns prin fortele, mintea si inima ta, o lume ce te invata multe… despre tine (sa o evitam deci). Depasim jneapan dupa jneapan si apoi iesim iar la “lumina”. Incepem sa urcam poteca ce se vede in fata noastra in zig-zag, dar o mai scurtam de-a dreptul uneori ca sa evitam zapada sau scurgerile de apa cauzate de topirea zapezii, si ajungem iar intr-un fel de varf… De aici mergem parca o portiune in care constatam ca vantul din Piatra Craiului era nimica toata, aici sufla un vant dinspre prapastia din stanga de te misca… de-adevarat. Daca bate din spate, atunci mergi mai rapid, daca bate dintr-o parte, atunci te impinge in partea opusa… Ingreuneaza mult mersul vantul asta, imi acopar fata cu fularul si pun gluga, o bareta de la rucsac ma loveste puternic peste fata, o prind cu o mana, si depasesc portiunea… ajung apoi la gura vaii, care daca nu ma insel e chiar valea de unde izvoraste raul Ialomita. O vale acoperita de zapada multa si stanci, o vale imensa, dincolo de care se vede Costila, si mai spre stanga varful Bucura si dupa el, varful si cabana Omu… Privesc in urma si vad locul unde am iesit in creasta… ce mult am mers… iar… Ce tare, cum poti sa traversezi pe malul celalalt al unui rau? Prin apa sau pe un pod, nu? Sau ai putea sa-l ocolesti pe la capat… Daca tot sunt aici poate reusesc sa pun in aplicare planul meu de a opri un rau mare… Cu Oltul n-am reusit ca n-am ajuns chiar pana la izvor cand am mers in Hasmas, dar Ialomita as putea sa o opresc, sa-i pun dop de unde izvoraste. Incepusem sa scriu o poveste despre asta, sa nu uit sa o termin. Pun iar manusile in maini si ma pregatesc sa trec prin zapada cea mare… e de traversat o vale mare si destul de inclinata, daca e sa alunec la vale ma duc pe Ialomita in jos… desi nu vad raul, probabil incepe mai de jos, oricum, ar fi o mare pierdere de timp sa cad in caldarea aia, dupa ce ca-s aproape mort de oboseala si de picioare, sa mai trebuiasca sa urc inapoi ditamai dealu… Asa ca incep sa traversez cu atentie. Hai ca nu-i asa greu, pai cand am traversat spre strunga dracului sub varful Lespezi din Fagaras… acolo era zapada inghetata, daca alunecai te duceai nene, nu mai aveai cum sa te opresti. Aici te infigi in zapada lejer… Traversez portiunea de vreo 20 de metri si ajung la nitel pamant… yuhuu, siguranta bine meritata… apoi urmeaza de traversat o portiune si mai lunga… eh uite ca nu mai vreau sa o traversez pe zapada, asa ca incep sa urc pe langa zapada sa o ocolesc pe deasupra, pe la baza stancilor uriase. Ajung acolo si observ o pestera ca un barlog, strig sa iasa vreo capra, nimic, apoi trec spre dreapta, tot pe niste zapada, si ma cobor inapoi in poteca undeva mai departe… apoi urc iar si ajung deja in traseul pe care se vine dinspre Babele… am mai fost acolo, tin minte stanca aia pe la baza careia se trece, cand am fost pe zapada data trecuta mi s-a parut cea mai periculoasa portiune… sub noi in partea dreapta e Valea Cerbului, larga si acoperita de zapada, cu vedere pana in Busteni undeva departe peste paduri… Aici iar nu e bine sa alunec, m-as opri direct la stana parasita din vale, si apoi mai urca Ioan la Omu la anu! De data asta insa portiunea aceea mai grea nu mai e asa grea, zapada e mai topita, ajung la marginea stancii pe care mi-o amintesc, spuneam ceva de genul “alunec nitel si incerc sa ma prind de stanca… ce stanca, e un perete! Nu ai de ce sa te prinzi”… ce tare, e aceeasi stanca, si trec iar pe la baza ei… parca o si simt la fel… desi de data asta, poate pt ca e altfel configuratia terenului din cauza zapezii, mi se pare mai usor sa gasesc de ce sa ma tin… sau poate eram nitel mai in urma data trecuta, la alta stanca… oricum… o depasesc si ies sus in creasta. In fata se vede varful Bucura, pe care data trecuta l-am ocolit pentru ca nu stiam ca el e si ca are 2503 metri (sunt doar vreo 13 varfuri in tara de peste 2500, mai am de facut cateva). E la fel de frumos ca data trecuta, partea dinspre valea cerbului e plian de zapada, cealalta nu. Ajung la baza lui, poteca ocoleste varful, asa ca ocolesc si eu gandindu-ma ca poate in partea cealalta e mai putin de urcat. Sunt chiar sub el, si ma chinui sa depasesc apa ce se scurge din zapada de pe varf si de pe iarba, dar ma cam ud la picioare… de fapt ma udasem si mai devreme, doar am traversat prin zapada. Ma opresc, sunt la 10 minute de varful Omu, chiar sub vf Bucura. Las rucsacul si incep sa urc de-a dreptul pana pe Bucura. E format de fapt din doua varfuri constat acum, adica sunt doua varfuri unite intre ele de o creasta, si la mijloc e o cruce. E incredibil cum sta lipit stratul de zapada de un metru latime pe versantul dinspre est, sta verticala, gata sa plece parca la vale… nu reusesc sa vad dincolo de margine pentru ca e periculos sa ma aplec in afara peste zapada aia… dar se vede superb in toate partile… chiar daca oboseala, foamea, pofta de ciorba nu ma lasa sa mai ma bucur chiar asa plin ca alte dati… cobor la rucsac si urc spre Omu. Imediat ajung la cabana, si o vad acoperita de zapada pana la acoperis… ocolesc putin si constat ca in dreptul usii zapada e topita, sau curatata, adica s-ar putea intra in cabana. Dar nu e nimeni. Pustiu… iar. Adio ciorba mea calda, ma voi multumi cu niste alune si ultimul baton de snickers… Ce bine ca nu am nevoi prea multe, altfel as fi asa limitat… Las rucsacul jos, nu mai stiu cum ma simteam. A fost… a 4 oara cand am ajuns pe Omu… Mda… a 3-a oara singur. Care e diferenta? Cand am prins senin data trecuta, nu am putut urca sus pe bolovan, era inghetat. Atunci ar fi fost… magnific! Cand am ajuns alta data era ceata si degeaba am urcat pe bolovan ca nu am vazut nimic. Si prima oara cand am fost cu tata si cu unul din frati nu mai stiu care, nu mai stiu daca am vazut ceva sau nu. Stiu doar ca mi-a fost rau in noaptea aia cand am dormit la cabana. Acum e senin si bolovanul nu e inghetat. Asa ca incerc sa-l urc. Ce bolovan? Chiar pe varful Omu e un bolovan imens, are vreo 9 metri cica, si care a fost adus de unul Sisif dupa ce bause red bull. In fine, varful Omu, 2507 metri, incep sa ma urc pe bolovan. Mama lui de bolovan, tare periculos mai e, nu puteau sa lege un cablu de stalpul de pe varf? In fine, sunt niste trepte sapate rotund in stanca, dar e destul de periculos. Nu ai priza foarte buna decat la unii pasi, la altii trebuie sa te bazezi pe maini… Gentuta aparatului foto de la gat ma incurca si ea, vantul bate foarte tare si mi-e frica sa nu ma dezechilibreze, la statia meteo o fereastra se misca si am impresia ca e cineva acolo dar e doar vantul… Urc prima parte si ajung la o portiune safe unde pot sta normal in picioare. Urmeaza a doua parte, care mi se pare poate chiar mai periculoasa, desi e mai putin inalta. Trebuie sa te ridici in muschi nitel, nu prea ai pe ce sa pui piciorul si nici de ce sa te tii prea bine, si vantul bate foarte tare. Stau lipit de stanca si astept sa se mai opreasca, nu pot privi spre piatra craiului pt ca vantul mi-ar sufla ochii din orbite… Iau gentuta aparatului foto si o tin cu dintii de toarta, ca sa nu ma incomodeze cand pun picioarele, si fac un salt in sus, ma prind eu de ceva, si urc sus. Nu risc sa ma ridic in picioare de frica vantului, ma tarasc un metru pana la stalp si ma prind de el… ma uit printre lacrimi de vant in jur… E ciudat cum imi amintesc peisajul ca fiind alb negru, din cauza pozelor ce ar fi fost pline de culori altfel… de fapt… vreo 3 culori doar. Fac rapid pozele, vantul imi sufla coarda aparatului foto in mod haotic, si cand incerc sa fac poze spre costila, vantul batand din spatele meu, imi impinge mana cu aparatul spre inainte, astfel incat trebuie sa opun forta sa pot tine mana ridicata sa fac poza. Incredibil. Spre piatra craiului acelasi peisaj, inapoi acelasi peisaj… ce chestie, acum imi dau seama mai bine unde vine Fagarasul, ma uitam sa vad in alte poze si nu se vedeau ca ma uitam in directie gresita… De fapt acum constat ca n-am mai prins asa senin in Bucegi niciodata, pai pe varful cu Dor am urcat de vreo 5 ori si n-am vazut niciodata Piatra Craiului, si ma miram cum de nu-i vad… Si apoi din Piatra vedeam varful cu dor ieri… Ok, cobor de pe stanca, mi-e foame si bate vantul si ma dor picioarele, hai acasa Ioan. Coborarea de pe stanca e mai periculoasa decat urcarea (de fapt in general coborarea mi se pare mai grea, pentru ca nu vezi prea bine unde trebuie sa pui piciorul). Reusesc sa cobor prima parte, pana pe spatiul acela unde se poate sta in picioare, apoi sa cobor partea inalta, aia cu trepte ciudate si greu de gasit cand nu vezi si cand gentuta aparatului foto te incomodeaza… Lucru incredibil ce mi s-a intamplat mie la 2510 metri pe stanca aia in timp ce coboram luptandu-ma cu vantul si cu faptul ca nu vedeam unde sa pun piciorul, a fost faptul ca m-a intepat o viespe. Am simtit intepatura si cand m-am uitat, pe maneca mea era o viespe nitel mai mare decat alea obisnuite. Ei na, nu pot sa cred, din toate poienile prin care am trecut si unde nu eram in pericol, pe un varf cu zapada de 2 metri in timp ce stau agatat de o stanca si-a gasit sa ma intepe. O ignor ce sa-i fac, si pana la urma cobor. Ma duc la rucsac si caut un loc ferit de vant (pe partea dinspre Crai nici nu indraznesc sa mai ma duc, m-ar fi facut poster pe usa din dos a cabanei la cat de puternic sufla. Asa ca ma asez la baza stancii sa mananc niste alune cu portocaliu pe deasupra – bune, mai ales ca mi-e foame. Varianta de a traversa creasta prin Babele si sa cobor in Sinaia in partea opusa cade, picioarele nu ma mai ajuta sa ajung pana acolo, cred ca as face cam 5 ore, si mai e si de urcat o portiune deasupra Mecetului Turcesc. Prefer varianta prin Valea Cerbului, valea acoperita de zapada de sub mine, marcaj banda galbena, 3-4 ore pana in busteni, conform indicatorului. Tin minte ca data trecuta, in conditii normale si cu pauze mai multe, am facut 3 ore (ceea ce mi s-a parut enorm comparativ cu cele 3 ore 45 de la urcare). Ma gandesc ca poate fac si acum vreo 3 ore jumate, ca si-asa merg foarte incet din cauza picioarelor. Ok, strang rucsacul iar, ma echipez si pornesc peste zapada pe poteca… urmeaza portiune uda cu siroaie ce se scurg, apoi iar zapada… hmm… ma opresc si ma gandesc… poteca merge in zig-zag desigur, si e acoperita in mare parte de zapada, dar se vede. Valea din dreapta mea e imensa, si eu trebuie sa ajung la baza ei unde va un stalp indicator… hmm… ma gandesc… sa ma chinui prin zapada ocolind in zig-zag, sau… Yuhuuuu, imi dau drumul la vale sa alunec pe talpi, cobor cate 10 metri cate 10, apoi ma opresc pt ca zapada e moale si ma afund in ea… ma mai ridic si mai patinez si in picioare, imi dau drumul sa alunec la vale, zapada se rostogoleste in fata mea, ma uit in urma sa nu creez vreo avalansa, si inaintez rapid spre vale… nu asa rapid totusi, nu vreau sa ma duc de-a rostogolul… mai ma dau si pe fund, ce mai conteaza acum, oricum sunt ud tot, mai pun frane, picioarele ma dor si mai tare, dar in alte parti care pana acum n-au fost prea solicitate, si anume deasupra talpii, la incheietura… si ajung astfel la o prima baza a vaii, langa un stalp. Cred ca am scutit 20 de minute cu alunecarea asta. Sunt si urme de ski care coboara (nu cred ca urcau), si vad ca ele mai coboara o panta tot in afara marcajului, si ma gandesc ca as mai putea sa scurtez o portiune… imi dau drumul, nu prea mult pt ca apoi, uitandu-ma in vale, constat ca se cam termina brusc zapada aia, si nu vad daca as mai putea cobori si pe acolo sau ma lovesc de o prapastie in care n-as vrea sa sar… urmele de ski fac dreapta, asa ca ma chinui si eu sa merg orizontal pe zapada, si nu la vale… ies in poteca dupa ce alunec putin si ma opresc, apoi cobor si ajung la o vale la fel de lunga, dar mai putin abrupta… o scurtez si pe asta patinand, dar de data asta imi iau si “pioleti”, doua pietre ascutite pe care sa le tin in pumn si sa le infig in zapada pe post de frana… prind bine, pentru ca manusile imi ingheata mainile imediat si m-am saturat sa franez cu mainile si cu fundul. Cobor pe portiuni, nu toata valea odata, si ma opresc pentru ca zaresc prima capra neagra din aceasta excursie. Hai fie, fa-i si-o poza, ca si cand n-ai mai vazut destule alte dati. E draguta si ma ignora. Nu stiu la ce se uita, dar de obicei cand sunt asa aproape se uita la tine ca sa stie daca sa fuga sau nu. Probabil si-a dat seama ca in starea in care eram numai sa o alerg pe ea pe stanci nu as fi fost in stare. In fine, cobor in continuare, ies iar in poteca, mai trec peste zapada, ud, obosit, picioarele din ce in ce mai umflate si mai dureroase (talpile mai ales). Poteca imi pare ca urca prea pe sus, valea ramane in stanga, si imi aduc aminte ca data trecuta am gresit nitel drumul si a trebuit sa cobor inapoi in poteca la nimereala printre stanci… Cand imi amintesc asta sunt in principiu cam in acelasi loc in care am constat si data trecuta ca am gresit drumul. Incredibil, ma uit in stanga in vale si vad poteca pe malul celalalt, si o vad pe unde coboara… ma grabesc sa ajung spre ea coborand abrupt si scurtand prin patinaj pe unde mai reusesc. De data asta insa capat viteza datorita unui impuls exterior pe care nu mi-l doream. Un tunet puternic chiar deasupra mea ma face sa cred ca s-a crapat un bolovan imens din munte si s-a prabusit… Na, ploaie nu avusesem excursia asta… dar ploaia ca ploaia, am mai fost udat de ploaie si pe munte, dar fulgere nu vreau… Deocamdata deasupra nu e asa innorat, tunetul e undeva mai in stanga mea, si norii par sa vina din partea cealalta a muntelui… bag viteza, e incredibil ca inca mai pot sa merg, traversez peste niste pietre raul cel maro si deja furios, si ma apropii de zona cu braduti… Mai iese nitel soarele, ceea ce ma linisteste, apoi intru in padure… Frumoasa padure, te tin minte, dar de data asta nu te mai pot admira ca alte dati… Vreau sa ies din ea, vreau acasa, vreau ciorba… nu mai pot. Si totusi continuu sa merg, a devenit o inertie, ma cam tarasc. Mai fac pauze scurte, mai asez rucsacul mai bine, mai beau putina apa, mai scutur picioarele… Padurea se adanceste, trec de pe un mal pe altul, soarele printre crengi e tare frumos, imi pare rau ca nu-l pot simti la adevarata valoare, excursia asta era excursie de 5 zile, nu de 3… O sa merg schiopatand cateva zile… Padurea nu se mai termina. E lunga tare, o recunosc pe ici pe colo, o stanca, o poiana… Mai ajung la un marcaj, inca o ora pana la Busteni… ce mult… Dupa ce trec de o poiana de unde se vad abrupturile stancoase ale muntelui, drumul incepe sa urce, si e drum pe unde se poate merge si cu caruta… il tin minte… ma gandeam ce frumos ar fi cu bicicleta pe aici… nu cu a mea, cu una de munte. E asa lin drumul, acoperit cu frunze, padure in dreapta, vale cu padure in stanga… si ajung in punctul de unde incepe sa coboare… si coboara… si coboara… si incepe sa ploua, si mai aud cateva tunete, si pare sa ploua tare dar la mine nu ajung prea multi stropi. Mor de cald, sunt incins de la caldura, de la haine, de la mers, scot gluga si ma uit in sus cateva secunde sa ma ploua pe fata sa ma racoresc, ce minune, cobor iar, incet, incep sa schiopatez, nu mai merg normal, ma gandesc ca daca eram in prima zi faceam de 3 ori mai repede traseul asta… Pe jos incepe sa fie noroi, am grija sa nu alunec, ma opresc si caut in rucsac strugurelul de buze, ca simt cum se usuca si ma vor ustura, deh, s-au ars si ele de la soare, dar nu-l gasesc, si dupa inca o vale si o vale prin padure, vad lumina… stiu unde ajung, la drumul ala de tara ce duce spre Gura Diham in stanga si spre Busteni in dreapta… de aici inca jumatate de ora imi spun (desi probabil as face 50 de minute)… Picura putin si eu merg schiopatand si fara zambet, m-am simtit atat de lipsit de expresie, ca niciodata, ceea ce pentru mine probabil exprima foarte multe, si mergeam cu ultimele forte cu gandul la o ciorba cu smantana si la picioare sanatoase… Ma gandesc ca asa inveti sa-i respecti mai mult pe cei cu handicap fizic, sau nu stiu, sa vrei sa-i ajuti cumva… Ma gandesc ca poate am noroc sa treaca o masina care sa opreasca si sa ma ia pana in Busteni… La mine daca ceva poate sa mearga prost, atunci probabil va merge, daca nu tine de mine. Si asta nu tinea de mine. Dar in sus trec doua taxiuri. Ma gandesc ca se vor intoarce, si ca poate unul va opri sa spuna sa ma ia pana in Busteni. Si ma gandesc ca-mi va cere bani si ii voi spune ca nu mai am bani si ca atunci soferul va zice ca ma ia fara bani, din mila sau ceva… Trece primul taxi pe langa mine in viteza… Vine al doilea si opreste… ma intreaba daca vreau sa ma duca pana in centru… Il intreb cat imi cere, ca nu prea mai am bani… Zice ca 5 lei… Acum nu vreau sa par zgarcit, cred ca e mai degraba o idee fixa la care tin, si anume aia ca prefer sa merg pe jos decat sa dau bani la taxi, mai ales ca 5 lei pe 2 km mi se pare enorm si chiar nu prea mai am bani, asa ca ii spun amarat ca merg pe jos, ca altfel nu-mi mai ajung banii de microbuz pana la Bucuresti… atunci zice sa ma urc ca ma ia pe gratis. Ca sa vezi, are si Ioan parte de ceva bun… Ei bine, stiti cum sunt batranii aia care se apuca sa-ti povesteasca viata lor in momente cand tu ai treaba sau nu ai chef sau nu vrei sa asculti ce spun si nu esti atent? Eh, cam asa eram eu. Am inceput sa-i povestesc de unde am venit, cat am mers si ca ma dor picioarele. Si el ma intreaba daca am mers singur, si cel putin el imi da un argument plauzibil pentru care e mai bine sa mai fii cu cineva: in caz ca ti se face rau. Altfel, cand stii traseul, cand nu e zapada, cand ai experienta, daca e sa cazi in prapastie, cazi si cu 10 oameni langa tine. Si apoi care e diferenta, doar ca stie cineva ce s-a intamplat cu tine? M-am simtit mai in pericol in microbuzul spre Bucuresti decat pe munte. Dar stati ca inca nu am ajuns acolo. Il intreb pe sofer daca stie de microbuze spre Bucuresti, zice ca in Busteni e posibil sa nu opreasca daca vin pline, si ca am mai multe sanse din Sinaia. Pana acolo e un alt microbuz in statia caruia ma si lasa. La fix, cobor din masina, ii multumesc mult (m-a ajutat enorm), si ma urc in microbuzul de Sinaia care tocmai pleca (2,5 lei). Asta ma lasa in dreptul garii in Sinaia, dar inainte sa cobor treptele spre gara ma opresc in parc sa-mi schimb tricoul si hanoracul, pun un tricou uscat si o geaca noua (mi-e cam frica sa nu miros a… munte), si cobor la gara tocmai cand microbuzul de Bucuresti oprea in statie… alerg dupa el si ma urc la fix… 17 lei si un loc confortabil, microbuzul e aproape gol. Fruntea ma frige, picioarele ma ard, sunt inca fara expresie pe fata, sau cel putin asa ma simt… Pe drum spre casa imi trec prin minte cateva ganduri care ma fac sa zambesc, dar prea putine… Am mai spus-o eu… e ca si cand ai fi fost in Vietnam si ai supravietuit (desi nu se compara, dar ca idee), pleci invingator, dar unele sentimente raman in tine… Deschid telefonul dupa o zi in care nu stiu sa fi stat cineva ingrijorat pentru mine si dau un sms sa anunt ca vreau ciorba. Cobor din microbuz la Stefan cel Mare si iau metroul spre Militari… Fac dusul mult dorit (mai mult decat ciorba), constat ca m-am bronzat si sunt negru pe fata si pe maini si ca nu pot sa scot pozele de pe cardul de 1gb (cam jumatate din poze), ceea ce e frustrant (mai mult nu poate sa fie, altfel ceea ce am simtit ar fi insemnat sa fie mai putin), pun pe un cd pozele pe care le-am scos si il chem pe frati-miu cu masina sa ma duca la ai mei… unde… am mancat ciorba cu smantana! Concluzii wanna be Nu pot sa cred ca am scris 18 pagini. Desi mi se pare minunat. Au curs atat de usor incat ma gandesc ca la fel e si cu cititul… Oricum, textul asta e mai mult ca sa ramana in amintirea cuiva despre cine a fost Ioan. Un fel de amintiri din copilarie… de fapt daca ma gandesc mai bine, altii si-au scris amintirile pe pagini mai multe… Cu trairi mai putine poate. Si altii nu ar putea sa scrie jumatate de pagina despre viata lor. Nu ma intereseaza, aici sunt eu, nu cum ar vrea altii sa fiu, nu scris cum ar vrea altii sa scriu. Altii care nu sunt in stare de mai mult desigur. Erau cateva concluzii pe care ma gandeam inca de pe drum ca le voi trage… Ma gandeam… sa nu se mai planga lumea ca nu merge scara rulanta la metrou sau liftul... Sa nu se mai planga ca sta in trafic juma de ora pentru a merge (moft!) un km cu masina, ca pe jos nu e cool… Sau ca a tras-o nitel curentul si a cam racit si nu poate sa iasa din casa… Sa nu se planga ca e obosita dupa o zi de stat in casa cand tu ai mers 300 de km cu gandul sa o vezi pe ea… Ma gandeam iar ca trecand prin rau poti invata sa apreciezi mai mult binele (ciorba aia), si poti deveni mai puternic… (cautati confortul cu orice pret, evitati suferinta, fugiti de ea!) Ma gandeam ca limitele sunt in primul rand in capul nostru, si desi uneori depasirea lor poate avea influente negative asupra corpului (inca ma dor picioarele si sunt cam umflate – ha!), ea (depasirea) te poate ajuta mult sa cresti, sa-ti dai seama de ce esti in stare sau de ce ai putea fi in stare, astfel incat atunci cand faci o alegere sa o faci in cunostinta de cauza, si nu pentru ca asa e mai usor, sau doar asta simti ca poti… Poti mult mai mult, dar nu ai curaj sa lupti pentru mai mult… Nu stii ca poti, ti-e frica, iti pui singur (sau altii) limite… nu esti in control asupra ta, pentru ca "tu" nu esti TU. O limita fizica e una (ea poate fi totusi depasita), o limita mentala e alta, si depasirea ei ar trebui sa vina sau sa nu vina dintr-o dorinta facuta in cunostinta de cauza, si nu din neputinta sau din incapacitatea de a alege altceva. Sau pentru ca nu stii ca se poate sa fie mai bine, si atunci accepti un compromis… Alegerile nu ar trebui sa vina din “trebuie” ci din “vreau” (si imi amintesc acum contextul “hai ca trebuie sa plec si eu”… atat de plin de dorinta de a mai sta…). E o limita sa iti spui ca nu se merge singur pe munte si atunci sa nu pleci. Nu plecati. Nu plecati pentru ca nu puteti, nu pentru ca nu vreti. Eu daca nu fac ceva e pentru ca nu vreau, nu pentru ca nu pot. Desi cu siguranta sunt si lucruri pe care nu pot sa le fac, dar pe care daca mi-as propune, le-as putea face. Dar nu cand pleci cu ideea ca nu poti. Se poate orice. Si unele reguli mai trebuie si gandite, nu urmate orbeste fara sa stii de ce. Ca centura de siguranta trebuie purtata, dar nu e obligatorie daca mergi pe un camp pustiu cu 20 de km pe ora. Ma mai gandeam ca la anu sa urc pe Mont Blanc, cel mai inalt din Europa. Ma gandeam ca acolo sus, trecand prin greu si frumos in acelasi timp, iti poti da seama de importanta unor lucruri si de lipsa de importanta a altora… Iti poti da seama de niste sentimente ce-ti lipsesc sau poti sa uiti niste sentimente ce te chinuie… Nu degeaba se spune ca “singurul remediu pentru suferinta sufleteasca e suferinta fizica”, desi prefer varianta “singurul remediu pentru dragoste e si mai multa dragoste”… Dar… ce dragoste era aia? Ma gandeam ca voi reveni acolo indragostit. Dar si pana atunci. Cu dragoste de munte si de un sentiment pe care nu vreau sa vi-l explic. Nu-l veti gasi oricum in randurile astea… Ma gandeam cat de frumoasa e Romania si cat o iubesc si cat de mandru sunt ca sunt roman (fara sa ma gandesc insa la oameni). Ma gandeam ca uneori e mai bine sa faci pauze mai multe, ca sa nu se acumuleze oboseala, decat sa alergi spre varf... la asta mai am de lucru... Ma mai gandeam ca Fagarasul mi se pare inca mai spectaculos, poate datorita masivitatii (sunt mult mai mari decat Piatra Craiului), si datorita faptului ca acolo esti mult mai departe de "civilizatie"... In Piatra erau satele chiar sub tine, nu e asa salbatic ca in Fagaras. De Bucegi nu mai zic. Si ma mai gandeam ca “excursia” asta m-a costat cam 100 ron. Si cand ma gandesc ce bluza misto de firma as fi putut sa-mi iau, sau ce noapte in club as fi putut sa traiesc de banii astia… Ioan, 30 mai 2008
Alete insemnari din blog
Intr-o zi am murit. Cred ca era o zi de toamna. Trebuie sa fi fost, am simtit toate pasarile plecand din mine, si florile ofilinduse… Nu erau insa niciun fel de fructe in copaci, poate era totusi iarna… O iarna ce a zacut mult sub stratul subtire de bucurie ce de-acum se topise
Erau undeva în centrul orasului. Era un oras mare, cu multe masini, multi oameni, galagie, aer închis si poluat… Si stateau jos, acolo în centru. Si ascultau. Câteva rate, doi pescarusi… si apa. Se auzea apa clipocind când pasarile îsi luau zborul.
Sau 2 ani, depinde dupa care studiu te iei. Sa va spun si rezultatele studiului meu (inca teoretic - ceea ce pt mine e mai mult decat suficient - practic voi putea sa va spun doar peste 2 ani).De ce se termina dragostea? De ce exista despartiri? De ce exista suferinta din dragoste? De ce dureaza
Toate problemele barbatilor timizi si nesiguri s-au rezolvat o data cu deschiderea primei Scoli pentru Agatat, informeaza "The Sun". Deschisa recent in Anglia, facultatea le ofera cursantilor un nivel de pregatire excelent, transformandu-i peste noapte din tocilari virgini in veritabili
Ii vedea intr-un parc tinandu-se de mana... Erau doar doi copii, dar dragostea nu are varsta, nu? Ea doar difera cu varsta, devine mai matura si mai profunda, sau mai materiala si trista, dar si copiii simt dragostea in felul lor... Ii urmarea zambind adanc de pe banca aceea verde, si parca nisipul
