Aniversare de carton

De-a viata si de-a moartea

ia de la fiecare doar cat poate sa dea si da fiecaruia doar cat merita.

17 Dec 2009

Am fost la o aniversare intr-un cunoscut loc unde se fac petreceri pentru copii. Micutii, care iau intotdeauna partea buna a lucrurilor, s-au distrat, parintii au cheltuit bani, fapt care i-a facut sa se simta parinti buni, adultii au socializat la o cafea, totul a fost perfect. Perfect, egal, lipsit total de implicare. Nu ne mai implicam in nimic, nici in viata noastra, nici in viata copiilor nostri. Nu avem timp niciodata. Muncim sa facem bani, platim pentru totul si simtim ca ne-am facut datoria. Niste fete plictisite, platite sa ne distreze odrasla si uitandu-se la ceas asteptand momentul cand isi vor termina jobul. Distractia copiilor era un job pentru ele. Un tort facut acum cateva luni (in caz fericit), congelat. Farfurii de carton, lingurite de plastic, pahare de plastic. Aceeasi muzica pe care am auzit-o si acum un an, acelasi concept, nici un pic de suflet. Parintii nu participa la joaca copiilor, doar e pentru copii, ei nu au nici o treaba. Noi adultii, discutam intre noi banalitati si din cand in cand ne atentionam copiii. Copiii canta karaoke, sunt pictati pe fata, li se dau baloane. Si o jucarie. Aceeasi la toti.Impersonal, sablon,Fara suflet, fara implicare (am mai spus asta). Parintii au dat bani, nu foarte multi ca nu merita, dar nici putini, asa ca sa simta ca si-au facut datoria. Copiilor le-a placut, pentru ca ei sunt intotdeauna pozitivi. Sincer…. Prefer tortul mamei, tort care nu iese intotdeauna perfect, dar e facut de ea, cu drag. Prefer o tartina cu parizer sau cu salam prost dar sa stiu ca a fost facuta pentru mine, ca cineva si-a rupt niste minute din timp ca sa faca ceva pentru mine. Vreau sa ii ofer copilului meu ceva de la mine. Vreau sa ma implic. Vreau sa fiu langa el, chiar daca nu sunt perfecta. Vreau sa ii gatesc ca sa isi aduca aminte peste cativa ani de tortul meu, de tartinele mele, de decoratiunile puse de mine, de masa aranjata de mine. Prefer lucrurile vii, tangibile, prefer relatiile autentice, chiar daca nu sunt perfecte. Vreau sa dau ceva de la mine celorlalti si vreau sa iau ceva de la ceilalti. Vreau sa ating un om viu nu un carton. Nu caut perfectiunea ci omenescul. Nu imi plac petrecerile sablon organizate de firme, nu imi plac cadourile gasite pe net, nu fac cumparaturi on line, urasc farfuriile de carton si linguritele de plastic. Nu am prieteni invizibili gasiti pe net, prefer prietenii mei care ma enerveaza cand dau buzna in casa mea ca sa imi povesteasca tampenii, dar macar sunt vii, ii iubesc si ii urasc si pot sa le spun asta. Ne e teama sa nu gresim si atunci ii punem pe altii sa ne faca treaba. Ne e teama sa fim noi insine pentru ca asta inseamna sa recunoastem ca nu stim sau ca nu putem, ne e teama sa avem relatii autentice pentru ca oamenii autentici ne pot dezamagi. Ne e teama sa ii spunem copilului nostru “nu pot” sau “imi pare rau” pentru ca pur si simplu nu il cunoastem suficient de bine sa stim ce gandeste si ce simte.

Alete insemnari din blog

Viata si noroc

In copilarie, invatam sa cunoastem realitatea cu ajutorul povestilor si al basmelor. In povesti se poate orice, oricat de repede. Peste noapte, Cenusareasa devine printesa, dovleacul devine caleasca intr-un moment, iar un biet orfan ajunge sa stapaneasca un regat, ajutat de un motanel recunoscator.

Jocul cu moartea

Un copil s-a sinucis pentru ca avea note mici la matematica. Un adolescent se sinucide in urma unei relatii cu o profesoara. Lumea cauta vinovati, o fi profesorul de matematica, o fi profesoara care l-a inlocuit pe Eminescu cu Kama Sutra. De fapt, acesti copii traiau intr-o alta realitate. Noi ii

Copiii care supravietuiesc

Nu am intalnit nici un parinte care sa isi propuna deliberat sa faca rau copilului sau, dar cate oare din comportamentele parintilor nostri sau ale noastre ca parinti isi vor pune amprenta asupra adultului de maine. Discutiile cu adolescentii m-au facut sa ma gandesc ca de multe ori, parintii pot

Ma plictisesc de viata mea

Am auzit zilele acestea o intrebare “serioasa”: Cum sa nu te plictisesti? La intrebarea asta se astepta si un raspuns, iar mie imi trecea prin cap doar “da’ de ce”?Adica de ce sa nu te plictisesti de ceea ce faci? Daca ceea ce faci nu te satisface, daca nu ai nici un

Agresivitatea intre rau si bine

Agresivitatea este o componenta normala a devenirii noastre psihologice si a cresterii noastre. Agresivitatea ne ajuta sa cerem ce ne dorim, sa ne afirmam, sa ne facem simtita prezenta, sa refuzam, sa “facem” in general. Lipsa agresivitatii duce la comportamente pasive, la non afirmare