TE VOI PASTRA IN SUFLETUL MEU

CATRINAR LAURA-ELENA

'' invata sa pretuiest ce ai sa nu-ti para rau mai tarziu ca ai pierdut ''

TE VOI PASTRA IN SUFLETUL MEU

12 Ian 2011

"Din toate lacrimile care au curs candva, au crescut trandafiri, din care in
fiecare zi am cules cate unul. Si in fiecare zi mi-am adus aminte de "spinii" pe
care acestia ii aveau. Dar la vederea frumusetii lor, am uitat de fiecare data... Am
cules pentru prima oara un trandafir alb, pe care spinii nu-l uratisera inca si
puritatea lui s-a oglindit in viata mea... Am cules apoi un trandafir rosu, fara de
care gradina mea n-ar mai fi ramas aceeasi. Atunci am inteles ce inseamna "iubirea"
si tot atunci... am intalnit pe "eal"... Fara sa vreau, am simtit cel de-al treilea
trandafir; ale sale petale galbene, cum se scuturau una cate una in mana-mi cazuta
in cautarea dragostei "ei" zadarnice... Am simtit cum trandafirul cu petale
transparente se scutura, iar fiecare petala cadea una cate una, ca fiind lacrimile
mele... Am cautat in zadar sa gasesc in imensa "gradina" orice alt trandafir, pentru
ca toti se uscasera. Atunci am cules fara sa vreau, pe ultimul, acela violet, care
inca nu se
ofilise. Doar o petala aruncata, a alunecat grabita pentru a pecetlui despartirea
noastra... Acum "gradina" este goala si vantul "alearga" de la un capat la altul
pentru a da fila cu fila viata mea si pentru a "matura" petalele cazute..." As vrea sa privesc, dar nu mai am lumina... As vrea sa respir, dar nu mai am aer... As vrea sa strig, dar nu mai am glas... As vrea sa tac, dar nu mai am liniste... As vrea sa plang, dar nu mai am lacrimi... As vrea sa rad, dar nu mai am zambet... As vrea sa ating, dar nu mai am putere... As vrea sa mor, dar nu mai am vointa... As vrea sa traiesc, dar nu mai am viata... As vrea sa iubesc, dar nu mai am decat un suflet plin de lacrimi... As vrea sa sper, sa cred, sa simt, dar toate s-au inecat in mine... As vrea sa aleg, dar nu mai am dreptul... As vrea sa uit, dar nu voi uita niciodata... " Cum sA￯ trA￯iesti frumos fA￯rA￯ iubire?... Cum sA￯ visezi sA￯ umbli ori sA￯ zbori?... Cum sA￯ cuprinzi nelinistea din zori si pacea din amurg dintr-o privire? Cum sA￯ A￯noti prin mA￯rile de flori, cum sA￯ te bucuri de A￯ntreaga fire?... Si viata ta sA￯-si afle A￯mplinire fA￯rA￯ minunea care dA￯ fiori?... Iar dacA￯ tu m-ai cunoscut,e vina ta;... dar dacA￯ eu te-am cunoscut, e vina mea... iar pentru cA￯ te cunosc e de vinA￯... numai ea...dragostea... Si numai pentru cA￯: Departe-n lumea suferintei trA￯iesc cu dorul meu pustiu, azi nu mai stiu ce-i suferinta,fericirea... " PlA￯ns al inimii.. Cel mai rau lucru pe care ti-l poate face cineva este sa te faca sa crezi ca poti avea aripi, ca poti zbura. Si atunci incepi sa visezi, vise pe care ti le hraneste. Si-apoi, deodata, fara nici un motiv aparent iti frange aripile si te izbesti de pamant de realitate. Ciudat e ca nu stii daca acum visezi, daca acum e doar un cosmar din care te vei trezi, sau daca atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevaratul zbor se afla undeva intre aceste doua visari.Si incepi sa speri ca , poate, inca mai ai aripi.Ca nu le-ai pierdut definitiv. Si-ncepi sa ratacesti,sa iti cauti aripile pierdute, neavand siguranta ca vrei sa le mai gasesti. Poate, atunci, iarasi are sa ti le franga cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Atunci sa fie oare mai frumoasa cautarea insasi decat zborul in sine? Tind sa cred ca nu. Si, de fapt, ce inseamna, in ultima instanta acest zbor? Cred ca mai mult credinta decat speranta intr-un vis. Dar e posibil sa crezi intr-un vis? e posibil sa crezi in ceva ce nu exista? Inseamna atunci, oare, ca visul se ridica la rang de realitate? Si-abia acum realizezi ca e totusi doar un vis. Si-acesta e momentul in care aripile dispar...Uneori poti zbura si fara aripi. Zbor ce nu dureaza decat o clipa, zbor ce nu te inalta, ci zbor care te doboara. E asemeni unei caderi de pe o cladire foarte inalta. Tot zbor este si acesta, insa unul spre un pamant de care te vei zdrobi. Atunci, zborul acesta este absurd.Si visul in sine este fara sens. Dar, de ce caut eu un sens visului? Am eu, oare, nevoie de o certitudine ca sa pot visa? O speranta nu-i destul? Se pare ca nu. Sau poate ca nu mai exista nici o speranta a pierit, poate, demult.Insa, in drum spre naruirea ei, incerc sa ma agat de urmele abia trasate ...hmm... o vad cum se transforma in nisip si mi se scurge printre simturi.Insetat de certitudini, nu ma aleg decat cu aripi frante si cu un graunte de nisip poate,cine stie,candva, acest graunte de nisip va rodi si vor inflori alte fire de nisip.
Cel mai rau lucru pe care ti-l poate face cineva este sa te faca sa crezi ca poti avea aripi, ca poti zbura. Si atunci incepi sa visezi, vise pe care ti le hraneste. Si-apoi, deodata, fara nici un motiv aparent iti frange aripile si te izbesti de pamant de realitate. Ciudat e ca nu stii daca acum visezi, daca acum e doar un cosmar din care te vei trezi, sau daca atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevaratul zbor se afla undeva intre aceste doua visari.Si incepi sa speri ca , poate, inca mai ai aripi.Ca nu le-ai pierdut definitiv. Si-ncepi sa ratacesti,sa iti cauti aripile pierdute, neavand siguranta ca vrei sa le mai gasesti. Poate, atunci, iarasi are sa ti le franga cineva. Se spune ca drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Atunci sa fie oare mai frumoasa cautarea insasi decat zborul in sine? Tind sa cred ca nu. Si, de fapt, ce inseamna, in ultima instanta acest zbor? Cred ca mai mult credinta decat speranta intr-un vis. Dar e posibil sa crezi intr-un vis? e posibil sa crezi in ceva ce nu exista? Inseamna atunci, oare, ca visul se ridica la rang de realitate? Si-abia acum realizezi ca e totusi doar un vis. Si-acesta e momentul in care aripile dispar...Uneori poti zbura si fara aripi. Zbor ce nu dureaza decat o clipa, zbor ce nu te inalta, ci zbor care te doboara. E asemeni unei caderi de pe o cladire foarte inalta. Tot zbor este si acesta, insa unul spre un pamant de care te vei zdrobi. Atunci, zborul acesta este absurd.Si visul in sine este fara sens. Dar, de ce caut eu un sens visului? Am eu, oare, nevoie de o certitudine ca sa pot visa? O speranta nu-i destul? Se pare ca nu. Sau poate ca nu mai exista nici o speranta a pierit, poate, demult.Insa, in drum spre naruirea ei, incerc sa ma agat de urmele abia trasate ...hmm... o vad cum se transforma in nisip si mi se scurge printre simturi.Insetat de certitudini, nu ma aleg decat cu aripi frante si cu un graunte de nisip poate,cine stie,candva, acest graunte de nisip va rodi si vor inflori alte fire de nisip.
Exista iubiri pe care nu le poti duce.Te ard, te consuma pe dinauntru,incep frumos si se termina prost pentru ca,pur si simplu,sufletul nu poate sa le incapa atat de mari,atat de intense,atat de neobisnuite.Eu am trait o astfel de iubire si, desi ma costat foarte mult desi regret ca a fost o iubire efemera,imi amintesc cu placere despre zilele cand paseam pe nori si respiram prin toti porii.N-ai cum sa nu-ti dai seama cand ti se intampla,pentru ca aceste povesti sunt complet diferite de celalalte amoruri de iubirile cuminti.Inima iti bate atipic uneori uita sa bata odata si apoi iar o ia din loc,ai stele in priviri,incepi sa observi fluturii si petalele zburand prin aer,te induioseaza sa-i vezi pe altii sarutandu-se pe banci,dar ti-e si putin mila de ei ,pentru ca sti ca ei nu simt ceea ce simti tu.Nu se poate ca pe o raza de 3 km in jurul tau sa mai existe cineva in aceiasi stare de gratiea￯￯Adevarul este ca,atunci cand te loveste"nenorocirea"asta numita dragoste imposibila,nu ai de ales.Nu poti decat sa arzi,sa iubesti si sa speri ca vei supravietui plagii asteia,ca la un moment dat iti vei putea recapata controlul asupra propiilor actiuni si vei reusi sa recompui;n-ai sa ramai o carcasa goala,o cochilie scofalcita ,lipsita de suflet,lipsita de viata.Pentru ca stii,cand iti traiesti aventura vietii,nu are cum sa dureze,prevezi finalul si poate de aceea te arunci orbeste in bratele celui caruia i te abandonezi,sti ca ca este pentru putin timp si faci totul acum,cat mai apuci,inainte ca totul sa se transforme intr-o durere permanenta,continua,surda,mai rea decat toate durerile de masea din lume.Cu mine asa s-a intamplat.Daca astazi inca am mintea intraga,asta i se datoreaza doar prietenelor mele Anca si Monica care au stiut sa imi fie umbra si inger pe vremea cand eu nu mai vedeam si numai auzeam decat ceea ce avea legatura cu el.Am avut noroc.Nu multi au bafta asta.Nu multi au bafta mea,nu multi realizeaza ce li se intampla.Abia dupa ce povestea se termina,cand cauta motivele pentru despartirea brusca si inexplicabila,isi dau seama pur si simplu ca nu se mai putea.Acestia din urma raman pustiiti,devin niste morti vii, pentru ca merg inainte fara sa stie macar ca sufletul lor este mort,ingropat si cu parastasul deja incheiat."IUBESC SUFLETUL TAU "niciodata nu o sa uit aceste cuvinte!S-a intamplat ca nu mai pot asa.E prea mult pt mine.Iarta-ma!Te rog sa sti ca eu traiesc cu gandul ca tu existi si ii multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ingaduit sa te intalnesc si sa ma bucur de tine aceea perioada.Orice s-ar intampla sa nu uiti ca te iubesc!Chiar daca nu vb,chiar daca nu o sa mai fim niciodata fata in fata,ma gandesc la tine si te iubesc!Pe mine povestea asta m-a intarit.Iubirea asta,naiva,curata,platonica,mi-a dat ocazia sa inteleg cine sunt si ce merit,mi-a dat un reper dupa care ma pot ghida toata viata.Am si momente de oboseala,de dezamagire,mai ales cand cei din jur nu se ridica la inaltimea asteptariilor mele.Atunci imi spun ca nu trebuie sa sa uit cine sunt si daca ea s-a"indragostit"de mine,daca EA mi-a vazut aripile crescute pe dinauntru,atunci nimik nu mai conteaza,stiu cine sunt.Si-atunci trec prin lume,ca un diamant,stralucind in desertul Namibiei,cel mai mare pustiu din lume dar mai mic decat cel pe care plecarea lui l-a lasat in sufletul meu.