Nu astept un al treilea indemn. Ies val-vartej din birou. In dreptul liftului, fac cale-ntoarsa. Scot din buzunar agenda si formez numarul lasat de Alina. Imi raspunde o voce de barbat. – Buna-ziua! Mihai Deac la telefon! As dori, daca se poate, sa vorbesc cu Alina Barbulescu! – Imi

Zambesc, auzind ultima remarca a brunetei ce o am in fata. De n-as stii ca glumeste, as sari ca ars si as incepe o poveste lunga, lunga de tot, ca un horoscop, prin care as demonstra ca “afemeiat” e ultima etichetare pe care cineva mi-ar putea-o face. – Afla ca, spre supararea

          Cineva ma scutura cu putere si imi vine sa urlu de nervi ca un somn atat de dulce, ca cel pe care il gust eu acum, imi este luat de la gura viselor. Tin zdravan de cearsaful de care cineva trage ca un apucat. Sau ca o apucata, asa cum zicea

Redactia ma primeste cu un murmur care, pentru necunoscatori, n-ar avea nici o semnificatie. Eu stiu insa, opinia lor! “Ete la asta! Noi ne spetim aici de numa-numa si el isi permite un concediu de sapte zile la mare!” Cam asta ar vrea sa spuna colegii mei de suferinta. Nu-i iau insa,

In fiece zi, fara nici cea mai mica urma de mila, sunt carbonizat de fulgere intunecate, albastre, verzi sau caprui. Ele, frumoasele de Ele, imi interzic sa le privesc, pe motiv ca profanez altarele sentimentelor lor, pe motiv ca toti barbatii sunt doar niste vietati, ahtiate dupa placeri trupesti