De-a viata si de-a moartea
 
„ ia de la fiecare doar cat poate sa dea si da fiecaruia doar cat merita. ”
by: catalina_hetel
 

Abandonul ca mod de viata

adaugat pe 04 Ian 2010

Copiii adoptati sunt la originile lor copii abandonati. Pentru ca dupa lunile certe in care au trait intr-o singura fiinta si cu o singura respiratie, alaturi de o mama, odata cu nasterea, ei nu o mai regasesc. Oricine ar fi langa ei si oricata caldura ar simti, acesti copii traiesc sentimentul abandonului ca sentiment primar, de baza.   Grija, caldura, hrana sunt vitale pentru un nou nascut, dar in el va exista intotdeauna acea ruptura de baza produsa de disparitia mamei. De fapt disparitia mamei este resimtita ca abandon la orice varsta. Fie ca ea dispare fizic, prin departare sau prin moarte, fie ca ea este prezenta dar nu stie sa fie “alaturi” de copil, acesta se va simti abandonat, pierdut.  Exista tendinta de a adopta un copil foarte mic pentru ca acesta sa nu stie ca este adoptat si pentru ca acesta sa fie educat in noua lui familie. Partial aceste aspecte sunt adevarate, dar in acelasi timp, de multe ori apar probleme. Familia da vina, in cazul in care apar aceste probleme pe istoria copilului, pe mostenirea lui genetica.   De fapt, de multe ori, copilul traieste cu teama sau cu certitudinea abandonului. Se teme atat de tare ca va fi din nou parasit incat va provoca inconstient rupturi sau va refuza sa isi creeze legaturi solide chiar si cu familia de adoptie care il iubeste si care ii acorda tot sprijinul.   La randul lor, parintii adoptivi au sentimentul ca au facut totul pentru copilul adoptat, ca i-au oferit tot ce a avut nevoie si traiesc frustrarea de a nu fi facut lucrurile bine. Traiesc chiar si sub presiunea societatii sau a familiei, cu sentimentul ca li se reproseaza ceva din realitatea adoptiei. Copiii adoptati au nevoie sa stie ca sunt iubiti, ca nu vor fi parasiti. Pentru asta de multe ori, inconstient, isi pun la incercare parintii (oare copiii neadoptati nu o fac de multe ori?). Copiii adoptati au nevoie sa se stie in siguranta sa stie ca le sunt acceptate si greselile si partile negative. Dar oare cat de greu ne este sa facem asta chiar si cu proprii nostri copii? Cat de greu ne este sa recunoastem ca nu suntem parinti perfecti si ca nu avem copii perfecti? Cat de greu ne este sa facem fata privirilor dezaprobatoare ale “oamenilor de bine” si sa afirmam cu tarie ca am adoptat un copil care nu este perfect, ca poate al nostru ar fi fost mai bun sau mai rau, dar nu vom sti asta niciodata, asa ca il iubim si il acceptam pe acesta pe care il avem. 
Cat de mult ti-a placut acest blog?
3,03
(182 voturi)
812 vizite

Alete insemnari din blog

10 Dec 2009

Comenatrii:0 |

Jocul cu moartea
Un copil s-a sinucis pentru ca avea note mici la matematica. Un adolescent se sinucide in urma unei relatii cu o profesoara. Lumea cauta vinovati, o fi profesorul de matematica, o fi profesoara care l-a inlocuit pe Eminescu cu Kama Sutra. De fapt, acesti copii traiau intr-o alta realitate.

12 Dec 2009

Comenatrii:0 |

Ma plictisesc de viata mea
Am auzit zilele acestea o intrebare “serioasa”: Cum sa nu te plictisesti? La intrebarea asta se astepta si un raspuns, iar mie imi trecea prin cap doar “da’ de ce”?Adica de ce sa nu te plictisesti de ceea ce faci? Daca ceea ce faci nu te satisface, daca nu ai

12 Ian 2010

Comenatrii:0 |

Copiii care supravietuiesc
Nu am intalnit nici un parinte care sa isi propuna deliberat sa faca rau copilului sau, dar cate oare din comportamentele parintilor nostri sau ale noastre ca parinti isi vor pune amprenta asupra adultului de maine. Discutiile cu adolescentii m-au facut sa ma gandesc ca de multe ori, parin

20 Dec 2009

Comenatrii:2 |

Scrisoarea unei femei
Am primit aceasta scrisoare si imi cer scuze celei care a scris-o ca am ales sa o public mai departe. Dar cred ca drama ei, neinteleasa nici macar de ea insasi, poate sa schimbe ceva. Cred ca citind aceasta scrisoare din exterior, multe dintre femeile care din vinovatie si din lipsa propri

25 Ian 2010

Comenatrii:2 |

Agresivitatea intre rau si bine
Agresivitatea este o componenta normala a devenirii noastre psihologice si a cresterii noastre. Agresivitatea ne ajuta sa cerem ce ne dorim, sa ne afirmam, sa ne facem simtita prezenta, sa refuzam, sa “facem” in general. Lipsa agresivitatii duce la comportamente pasive, la non

Acest site foloseste Cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor.
Mai multe detalii despre Cookies!