Prietenii
nimic nu este intamplator
Marele JOB
18 Mai 2007
Ceasul cel de pe urma…. Vorbeam cu ani in urma cu un amic despre vreme, soare si lucruri neinsemnate. Palavrageala inutila ne caracterizeaza pe toti atunci cand nu prea stim ce sa spunem, de ce spunem si …ce cautam acolo.Imi spunea acel amic printre doua prognoze meteo, despre un fost coleg care s-a mutat la nu stiu care companie multinationala, ca munceste mai mult decat inainte, ca sefii sunt mai sefi, ca adio weekend-uri fara telefoane de serviciu…, dar salariu este bun, domnle’ ! A..isi mai aducea aminte amicul meu… ca in loc de 10 ore acum munceste 12, dar ca si-a schimbat masina si acum vrea sa-si faca credit pentru casa.Il invidia putin, dupa cate mi-am dat seama, nu stiu de ce anume sigur…ca domnl respectiv a ajuns sa munceasca si sambata, poate invidia il rodea si pentru ca fostul coleg s-a despartit de iubita lui din cauza de…”nu am timp draga in seara asta…stai sa-mi verific agenda” sau il invidia ca domnul va avea o vila la curte? Dadeam si eu din cap a pricepere si intelegere, zambeam tamp si politicos…intrebandu-ma de ce-mi pierd timpul cu discutii de dragul conversatiei…dar, m-am surprins ca vorbele lui imi rasunau in cap…ca un ecou din filmele de groaza…”isi face vila la curte, isi face vila la curte…” Apoi a inceput sa ma roada Doamna Invidie…Ma gandeam ce frumos este sa ai gradina ta, florile tale, foisorul tau, gratarul si cainele tau…toate in curtea ta, pe langa vila ta. Terasa mea plina de muscate si paselute parca a palit in fata acelei gradini de vis, iar carnea facuta pe gratarul din bucatarie nu mai avea acelasi gust…Imi fugea gandul la masina mea nu foarte fancy si de ultima ora, imi fugea gandul la cravata fara eticheta aurie a sotului meu, la ceasul lui care nu este Longines si mai ma trasneste invidia ca nu plec in vacante in hoteluri de 5 stele…Gata, mi-am spus…am gasit solutia: “Ma mut la o multinationala !”Am inceput asiduu sa-mi caut o slujba bine platita, sa-mi caut drumul pavat cu diamante catre fericire.Dupa 6 luni, lungi eforturi si interviuri cu sutele am reusit sa urc pe scara sociala, sa-mi procur un birou intr-un “open space” multinational, cu leafa mare si perspectiva unei avansari rapide…daca eram fata cuminte.Ce sa spun, am muncit pe rupte, am invatat multe, am devenit dependenta de agenda si de “to do list”, intr-un cuvant, ca un copil ascultator m-am integrat in sistemul de valori al oamenilor de lume buna si respectabili. Mi-am schimbat masina, am cumparat numai lucruri cu eticheta aurie, sotul meu poarta ceasuri luate pe comanda, iar pantofii din picioare sunt atat de “de marca” incat am ajuns sa-I tin in saculete de catifea. Iar vestea cea buna...imi caut vila cu gradina rupta din Rai.De atunci, au mai trecut inca vreo 5 ani si bineinteles ca acum stau intr-o casa cu 8 camere si curte de 1000 de metri patrati, am 2 menajere, gradinari, dresor la caine si in curand, o sa plec intr-o vacanta de 7 zile la un hotel de 5 stele. Eram implinita, spuneam eu…mai ales cand luam masa cu partenerii de afaceri sau cu colegii la Casa di David, restaurant de prestigiu in lumea buna a bucurestiului. Si acum, dupa ce mi s-a dus din gura gustul inegalabil al fripturii cu sos de mere servita pe platou argintiu, in drum spre casa, in masina mea de mare fita…ma uit la ceasul meu de marca …care imi arata ora 22:00…ma trasneste gandul asa cum m-a lovit invidia acum 5 ani…Ce-am facut cu viata mea?M-a lovit in crestetul sufletului dorul de sotul meu, pe care il vad maxim o ora pe zi, si atunci pe fuga, imi aduc amnte ca nu mi-am vazut copilul de 2 zile, chiar daca stau cu el in aceiasi casa…el dormind cand eu ajung, mi-am dat seama ca gradina mea de Rai este locul pe unde nu am mai calcat…de cand?...si-mi spun..Ups!..ce am facut?Mi-am vandut sufletul telefonului mobil, agendei, serviciului, salariului si acum la aproape 40 de ani…ma uit in spate si nu vad nimic. Adica vad…. birou, planuri, tone de agende, open space si training-uri in strainatate.Sunt un nimic, as putea sa ma autoflagelez…sa-mi trag palme retroactive, sa-mi smulg parul coafat, sa-mi rup tocurile Armani si rochia Dolce&Gabana.Ce-am ajuns? Fac parte din lumea buna a orasului, lume care ma ingretoseaza de fapt…dar nu-mi mai dau seama, ma dau cu masini scumpe si fac parada de cartea mea de vizita.Si dintr-o data mi se face dor de mine. Mi se face dor de muscatele din balconul meu, de zilele de vacanta la hotelul de 3 stele din Paris, mi se face dor de copilul meu, de prietenii care m-au parasit, mi se umezesc ochii la gandul ca am pierdut 5 ani din viata mea ca sa uit de mine.Superficial, de jena, patetic.
Alete insemnari din blog
Prietenia, un mit sau
Am citi mai demult, in revista The One, cred, un articol scris de o doamna care ridica la rang de monument pe altarul unei virtuti laudabile…dedicarea intregii noastre vieti …slujbei, serviciului, job-ului…sau cum se mai spune.Citeam si nu-mi venea a crede. Rand dupa rand
Avem timp pentru toate. Sa dormim, sa alergam in dreapta si-n stanga, sa regretam c-am gresit si sa gresim din nou, sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine, avem timp sa citim si sa scriem, sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris, avem timp sa facem proiecte si sa nu le
„nu esti în apele tale“ — îmi spune un prieten. „Ai mereu ceva de obiectat.“ E adevarat. Cînd esti prost dispus devii, brusc, „obiectiv“. Vezi lucrurile si oamenii în lumina lor „adevarata“, adica insuficienta: vezi
Mai e putin si taiem porcul; sarbatorim ignatul.Mai e putin si aderam; sarbatorim integratul.Mai e un an si facem 18; sarbatorim majoratul.Retroactiv îl admir pe Postelnicu si plusez: nu numai ca am fost un dobitoc, dar sunt si un prost.Sunt un anonim (si omonim cu ceilalti Nimeni)
