Doar Ganduri
 
„ nu conteaza numarul respiratiilor ci momentele care ti-au smuls o respiratie ”
by: raluca-ioana
 

Suflet de... iarna

adaugat pe 07 Iul 2007

Si cand ma gandeam ca anul acesta o sa ne ocoleasca zapada mult asteptata am avut cea mai placuta surpriza intr-o zi splendida de Decembrie. Nimeni nu s-ar fi asteptata ca in luna Undrea temperaturile sa depaseasca 15 grade dar minunile nu contenesc sa ne uimeasca. O perioada superba a acestui an care ne-a oferit o gramada de surprize din punct de vedere meteorologic.  Eu sunt R. si sunt un suflet de... iarna. Astept anotimpul acesta ca sa reinviu. Se zice ca primavara este anotimpul in care toate fiintele capata viata dar cum eu sunt de felul meu mai neobisnuita prefer iarna ca anotimp „animator”.  De fapt si de drept, chiar ar fi fost ciudat sa prefer o alta perioada a anului avand in vedere faptul ca am scos primul meu sunet in iarna groaznica a lui '83. Respir acest aer inghetat de 23 de ierni incoace si de fiecare data din ce in ce mai mult ma topesc.  O zi banala, daca stau sa ma gandesc mai bine, dar totusi frumoasa si, normal, unica. Tocmai ma intorsesem de la serviciu – drumul acesta imi usuca trupul, ma oboseste atat fizic cat si psihic, dar destinatia, in ambele sensuri, imi da putere. Aglomerat? Ca de fiecare data, Chiar m-ar mira daca nu ar fi asa. Dar azi am decis sa cobor cu 2 statii mai devreme. Simteam nevoia de o plimbare „fara roti” si de ce sa nu profit de parc si de vremea dubios de frumoasa?  „Pardon!” Mi-am facut eu loc printre „hainele” groase lipite una de alta in autobuz. Cu greu am razbit pana la usa din mijloc dar acum sunt libera. Sunt libera sa gandesc fara sa „aud” gandurile celor din aglomeratie, sunt libera sa respir aerul curat de afara si nu dioxidul expirat de oamenii muncii care se intorc acasa posaci dupa o alta zi de rutina. Sunt oameni palizi, imbolnaviti de societate, de birocratie, de propriile ganduri, de problemele pe care involuntar si le creeaza si pentru care, greu, gasesc solutia.  Daca vrei sa meditezi la viata, moarte, iubire, ura aceasta este ora si acesta este locul – 19.30 Parcul X. Da, parcul care mi-a fost alaturi de cand am facut ochi. Parcul pe aleile caruia am alergat si am crescut. Alei pe care le-am insemnat cu sangele si suferinta fiecarei cazaturi cu bicicleta. Parcul care mi-a fost martor la prima iubire, la primul sarut, la prima dezamagire – un refugiu al amintirilor mele. Este la fel de fidel si acum si ma primeste cu aceeasi caldura, cu aceeasi umbra a copacilor batrani si indoiti de vreme.    Banca mea de langa lac – „a mea” da, pentru ca mi se ofera libera de fiecare data cand vreau sa poposesc aici. Lacul? Gol. Pustiu, dar parca aud si acum suieratul vantului pe deasupra apei. Nu am prea multe ganduri, am venit sa ma relaxez, sa uit de tot si sa ma pierd intr-un univers paralel care sa nu-mi ofere altceva in afara de liniste sufleteasca si psihica, asa ca, incerc sa ma detasez usor, usor de toate.  Miroase a iarna dar lipseste ceva. Ceva care ofera cu adevarat magia acestui anotimp; ceva fara de care iarna ar inceta sa mai existe. Acel ceva care acum s-a asezat usor pe palma mea stanga – un fulg, o bucatica din rai. Si ninge, in sfarsit, ninge. Cerul incarcat a-nceput sa-si „verse naduful” si bine face, toti avem nevoie de cate un moment de descarcare. Sunt nori imensi care gazduiesc o infinitate de fulgi care se topesc instantaneu cand imi ating pielea infierbantata de emotia momentului. Renunt la fular, la manusi, la caciula – ce sens ar mai avea toate daca nu as simti „pe pielea mea” aceste momente? Si uite pentru aceasta prima zi de iarna astept eu 11 luni; pentru aceasta zi muncesc secunda de secunda numai ca timpul sa treaca mai repede; pentru aceasta zi, care imi doresc sa dureze o vesnicie.  Si sufletul meu s-a-ncalzit acum. Tot frigul a disparut si am inceput sa traiesc. Cu fiecare fulg care cade intineresc cate o secunda si ma vad, parca, langa omul de zapada de langa podulet; un ghemotoc de om care se tavaleste in zapada. „R. vino langa tata sa te-ncalzeasca!” imi spunea barbatul care mi se-ntruchipeaza acum exact acolo, da acolo, exact in fata bancii de langa podulet. Stateam ore in sir in ninsoare si nu ne plictiseam de acest fenomen care ne aducea linistea atat de dorita.  As mai sta dar trebuie sa o iau usor spre casa. Ninsoarea ma va ghida. Mereu m-am lasat condusa de fulgi si nu am de gand sa le stirbesc aceasta autoritate.  Pe el il las aici, pe banca „mea” unde o sa ma astepte si maine, si iarna viitoare. El e sufletul meu... de iarna, care hoinareste pana la caderea primului fulg. Acum e implinit, a asteptat aproape un an si acum e complet.                               La revedere, suflete de... iarna! Maine in acelasi loc, la aceeasi ora.                                                                                                   A ta mereu sincera, R. 

Alete insemnari din blog

07 Iul 2007

Inca o zi
Si uite asa a mai trecut o zi. Greu sau usor timpul trece inevitabil si ne marcheaza cu bune sau cu rele. O zi care m-a apasat cu puterea unei luni. Balconul este refugiul meu de moment – linistea noptii imi goleste mintea de lucrurile cotidiene si imi permite tranzitia catre locuri