Acum cateva zile treceam printr-o statie de metrou si numai ce cobor scarile, un baiat dragut (am observat eu :D), aparent normal si fara alura de cersetor, canta cu multa pasiune, insotit de chitara, Praf de stele (Vita de Vie): am o chitara deschisa, o foaie nescrisa si praf de stele pe hainele mele si incerc sa nu uit, sa nu vad sa cobor dintre ele… am o POTECA in fata, am un ghem de ata si praf de stele pe urmele mele si incerc sa ma urc, sa nu uit sa raman printre ele spune-mi oare mai stii cum a fost primul inceput, primul vis pierdut? spune stii cate ne-au mai ramas pana azi..? am o vedere spre lume un vis fara nume si praf de stele pe urmele mele si incerc sa ma uit inapoi sa vad soare sau ploi am o poveste citita, o soapta zidita si praf de stele pe hainele mele si-as vrea sa culeg stropi de vant sa-i arunc pe pamant…sa devina cuvant spune-mi oare mai stii cum a fost primul inceput, primul vis pierdut? spune stii cate ne-au mai ramas pana azi..? spune-mi oare mai stii cum a fost primul pas gresit, primul reusit? spune-mi stii cate trepte-au ramas de urcat..? Oare mai stii cum a fost primul inceput, primul vis pierdut? spune stii cate ne-au mai ramas pana azi..? spune-mi oare mai stii cum a fost primul pas gresit, primul reusit? spune-mi stii cate trepte-au ramas de urcat..? Nu observasem piesa cantata de original pana sa-l aud pe acest tanar dezorientat de soarta si care interpreta piesa cu o amaraciune si o emotie extraordinara. M-a impresionat. Suna gol, dureros, accentuarea fiecarei silabe a refrenului. Simteam in glasul lui toata tristetea unui vis ce nu-si gasise implinirea. Cred ca se auto-identifica. Ma gandeam daca sa-i dau bani sau nu.