Blog »Relatii »Cupidon » Cumpana pe linia vietii
Cupidon
 
„ "cand iubirea va face semn, urmati-i indemnul..." (khalil gibran - profetul) ”
by: Lolita27
 

Cumpana pe linia vietii

adaugat pe 31 Mar 2008

CUMPANA PE LINIA VIETII             Dimineata aceea de primavara îmi va ramâne pentru totdeauna încrustata în suflet cu arome dulci de liliac înflorit si ciripit de pasarele, cu cerul albastru si adierea calda a vântului. Din ziua aceea am uitat cum arata culoarea gri în gândurile mele de adolescenta.            Îl vazusem pe strada. Mergea încet, parca astepta ceva. Se uita într-o vitrina. Când am ajuns în dreptul lui  s-a întors si .... m-a privit în ochi. O clipa? Un infinit? Nu stiu. Am trecut mai departe, însa fiorul pe care l-am simtit atunci l-am purtat cu mine apoi zile în sir. Numele lui era rostit parca de fiecare bataie a inimii mele într-un ritm nebun: Andi, Andi, Andi...             Îmi era teama sa întorc capul, desi îmi doream sa vina dupa mine, sa-mi vorbeasca... L-am surprins de mai multe ori în curtea liceului uitându-se la mine, dar de fiecare data schimbase privirea rosind usor.            Uitasem sa-mi mai pun masca de intelectuala preocupata si surâdeam fericita firului de iarba care încoltise timid printre placile de asfalt, roiului de albine care zumzaiau deasupra florilor de pe marginea drumului, razelor de soare care îmi alintau duios pletele, cerului albastru spre care acum îmi îndreptam privirile din ce în ce mai mult.             Îl cunosteam foarte bine din descrierile detaliate ale Verei, colega mea de banca. O suspectasem chiar ca e îndragostita de el, atât de mult îmi vorbise despre familia lui, despre accidentul prin care trecuse... Îl observasem de multe ori jucând baschet în curtea liceului. De la distanta îl distingeam dupa statura înalta, atletica si gesturile abile, de felina cu care se misca printre ceilalti jucatori, dar mai ales dupa bretonul lung, negru care îi acoperea jumatate din obraz.             Stiam de la Vera ca în urma cu 2 ani tatal si sora lui murisera într-un accident de masina,  iar el ramasese cu o cicatrice urâta pe fata, dupa ce fusese mult timp în spital. Acum era într-a XI-a B la mate-fizica. Pierduse un an din cauza spitalizarii îndelungate si era singurul elev al liceului caruia i se permisese, dupa lungi discutii, sa poarte bretonul mai lung. Erau foarte severi în privinta tinutei pe atunci. Eram toti îmbracati în uniforme, aveam numere matricole, iar fetelor cu parul lung li se impunea sa-l tina împletit în doua codite cu funde sau bilute albe, asa ca la anumite ore, unde erau profesorii mai pretentiosi, îmi împleteam parul.  Cea mai nesuferita era însa bentita alba pe care noi fetele trebuia sa o purtam permanent.   *            Eram pe banca în curtea scolii cu Vera. Ne daduse afara de la geografie pentru ca râsesem în ora. Exuberanta, îmi povestea ``detalii picante`` din noua ei cura de slabire, iar eu ma prefaceam ca o ascult, însa ma uitam pe terenul de baschet. Andi era în trening, avea ora de sport. Ma fascinau mâinile lui fine cu degete lungi si nervoase, miscarile rapide cu care dribla, atitudinea încordata a corpului, dar si cicatricea pe care nu reuseam sa o vad decât o fractiune de secunda la vreun salt. Îmi doream mult sa-i citesc liniile din palma si îmi recunoscusem deja mie însami, nu era numai o curiozitate ``stiintifica`` sa vad cum e însemnat accidentul, ci si o dorinta nebuna de a ma apropia de el mai mult, de a-l atinge, de a-l simti... Fiecare miscare emana virilitate, agilitate, dar si o gratie masculina care nu numai ca-mi încânta privirea dar ma si atragea ca un magnet, o forta necunoscuta mie pâna atunci care ma facea sa freamat.            Vera începuse sa-mi spuna ca a fost la cineva sa-i ghiceasca daca intra la medicina. Cum eram foarte preocupata de stiintele oculte am început sa o întreb ce    i-a spus si la ce s-a uitat.             Îi spusese ca o sa lucreze toata viata într-un spital si ca va muri tânara pe la 40 de ani într-un accident sau de o boala rapida.             -Ia sa vad! I-am luat mâna si am vazut ca într-adevar linia vietii ei era scurta si bifurcata în dreptul vârstei de 40 de ani.            -Stii sa ghicesti?            -Da... un pic.            -De unde?            -Stii ca ma pasioneaza misterele...            -Dar nu mi-ai spus ca sti sa ghicesti.            -M-ai întrebat?            -Si ce vezi?            Într-o jumatate de ora în jurul nostru se strânsesera mai multe colege care, cu palma întinsa, ma rugau sa le spun ``ce vad``.             -Mai urci un munte, mai cobori o vale              Si apoi, iata, îti apare-n cale              Mândru Fat Frumos...             Era glasul lui si nu-mi venea sa cred. Se apropiase de noi, curios, si privea ironic cum le ghiceam fetelor.             -La mine ce vezi? îmi spuse când am ridicat ochii.            Am abandonat mâna la care ghiceam si curioasa m-am uitat rapid în palma lui. Accidentul era marcat printr-o întrerupere a liniei vietii. La scurt timp dupa aceea, cam la doi ani, era un nou accident mai mic, iar peste înca putin o boala, o problema de sanatate, urmata de ceva ambiguu, o cumpana, un eveniment foarte grav care dura mult timp. Era o palma ciudata si chiar ma gândeam ca nu mai vazusem la nimeni asa ceva. Exista o foarte mare probabilitate sa aiba o viata scurta.Am simtit ca iau foc si ma gândeam sa nu-i spun.            -Nu... du-te, oricum nu crezi! i-am raspuns. S-a înrosit si m-a privit drept în ochi.-Spune-mi, te rog!-Nu, e târziu, trebuie sa plec.-Larisa, te rog! Glasul lui acum nu mai era zeflemitor, ci îngrijorat si...blând. Ma surprinsese placut faptul ca îmi stia numele.            ``Poate ca e mai bine sa stie; poate asta îl va ajuta sa se fereasca...`` ma gândeam, dar ezitam. -Mie nu mi-ai terminat de ghicit, se auzi un glas în spatele meu. -Nu mai ghicesc, gata, si m-am ridicat. Andi în fata mea, mi-a întins din nou palma. Cu un gest scurt i-am închis-o, dar el m-a prins de mâna.-Nu pleci de aici pâna nu-mi spui ce-ai vazut!  zise el.Era un gest ferm, barbatesc care mi-a placut si... m-am asezat înapoi pe banca. I-am aratat semnele si i-am spus ce cred ca înseamna fiecare. -Înca doua?-Da, mai mici, dar care îti pun viata în pericol.-Când?-Pai... cam acum.-Prostii! Ia sa vad tu n-ai tot asa? S-a uitat în palma mea.-Si tu ai ceva…-Dar nu si ceilalti, am spus ridicându-ma.*Jucam baschet cu Vera în curtea liceului dupa ore si odata a venit sa joace cu noi. N-a mai pomenit însa nimic de ghicit. Apoi ma saluta de fiecare data când ne întâlneam si eram fericita. Fiecare miscare, fiecare privire a lui nasteau în mine fiori deliciosi... Erau ca o simfonie de vibratii care ma facea sa freamat de bucurie. Atâta armonie, atâta caldura îmi inunda întreaga fiinta când îl vedeam, încât îmi venea sa strig.Imaginatia mea broda mereu în momentele de relaxare scene în care el se apropia de mine si ma cuprindea, ma saruta, îmi mângîia gâtul sau talia. Fiori puternici urcau în mine pâna ma transformau într-o flacara nebuna de dorinta. Reveria devenise preocuparea centrala a mintii mele si, binenteles, de multe ori ma certam pentru asta dar… nu-i puteam rezista, era atât de placut…Pâna într-o zi când l-am vazut de mâna cu alta fata: Claudia – bruneta, slabuta, tunsa scurt, baietoasa. Atunci am înteles ca nu însemnam prea mult pentru el si ca imaginatia mea daduse alte semnificatii, fiecarui gest, fiecarui cuvânt rostit... Imaginea Claudiei era din acel moment pentru mine un etalon al realitatii. Nori gri, întunecati, aparusera rapid pe cer de nicaieri. Marisem pasul pentru ca se pregatea sa ploua... Ma întorceam de la scoala pe acelasi drum ca întotdeauna, dar acum vântul îmi ravasea parul si gândurile. Lacrimi mari îmi împaienjeneau privirea, dar îmi era rusine sa plâng pe strada. Primii stropi  de ploaie  i-am simtit atingându-mi obrajii cu sarutari blânde, ca o binecuvântare. Nu m-am gândit nici o clipa sa ma adapostesc undeva ca ceilalti care alergau si se înghesuiau speriati pe sub stresini. Ploua din ce în ce mai tare cu stropi imensi asa ca m-am descaltat de pantofi si am pornit mai departe. Simteam privirile oamenilor nedumerite sau admirative dar nu-mi pasa de nimic. Picaturile calde îmi spalau parca rana interioara.            Deodata, un fulger mi-a luminat chipul: ``daca am acceptat sa ma amagesc trebuie sa accept si dezamagirea pentru ca ele sunt una si aceeasi forta, ca fata si reversul unei medalii, ele nu pot exista separat.`` I-am multumit apoi furtunii pentru ca m-a readus cu picioarele pe pamânt, desi... nu-mi placea noroiul.Capitolul II Simteam ca sunt diferita de ceilalti si asta nu numai din cauza parului pe care-l purtam foarte scurt si ciufulit sau a felului meu masculin de a fi. Nu prea întelegeam de ce nu pot fi ca celelalte fete. Îmi dadeam seama ca le imitam doar, ca eu în esenta eram altfel. Mi se pareau ridicole starile lor lacrimogene, rusinea, superstitiile, pudoarea, regulile pe care si le impuneau, prejudecatile… Dar îmi placea ceva din lumea « lor » si banuiam ca, pentru a-l atrage trebuie sa fiu asa cum vrea el, o fata obisnuita. Ce idee ! Auzisem de multe ori spunându-se despre mine si fratele meu ca suntem ciudati. Nu as fi vrut ca si el sa ma perceapa astfel. Îl vazusem prima data în curtea liceului, juca baschet. Stiam ca e la  mate-fizica, la un liceu din centru, colegii mei îl cunosteau bine. Nu mi-a fost greu sa aflu povestea lui. Nu stiam sa joc baschet atunci dar stateam pe margine si ma uitam la ei. Apoi îl rugasem pe tata sa ne permita sa amenajam în curte un mic teren cu un cos  la care sa ne putem antrena. Acum joc binisor si m-am înscris  deja în echipa feminina a liceului nostru. Claudiu, fratele meu a devenit si el pasionat de baschet si mergem destul de des sa jucam pe terenuri mai mari în echipe. Asa am reusit sa ma apropii de Andi. *Aveau un stil ciudat de a juca, se împingeau în mine, sareau dar marcau bine, rapid, cu precizie. Stiam ca sunt frati gemeni, semanau foarte bine. Ea nici nu ziceai ca e fata, nu-ti dadeai seama, erau practic identici. Îmi placea de ei, erau haiosi, de gasca,si în plus, faceam o echipa buna.-          De saptamâna viitoare n-o sa mai putem juca aici, stiti? zise Andi.-          De ce? întreba Claudiu.- Încep lucrarile pentru noua cladire si terenul de baschet se muta dincolo la scoala generala.-          Unde? Pai e prea mic si e departe! Zise Claudiu uitându-se spre sora lui. -          Noi avem în curte un cos de baschet, poti veni la noi sa joci cînd vrei zise Claudia-          Da, stam la 5 minute de aici-          Unde?-          Hai sa vezi, zise ClaudiuGardul masiv de piatra împiedica privitorul sa ghiceasca macar ca acolo se ascundea o adevarata oaza de liniste si verdeata. Casa practic nici nu se vedea din strada. Era o mica fortareata. Pomii , florile, o fântâna arteziana ce susura linistita în mijlocul unui bazin cu apa înconjurat cu statuete de marmura creau o atmosfera proaspata, racoroasa care te izbea placut chiar de la intrare. Casa veche, cu etaj , avea  ferestre mari si rotunjite ca de biserica; usa de la intrare era înalta, masiva, iar peretii scorojiti tradau amprenta timpului. În spate era amenajat „terenul” de baschet. Claudia zâmbea privindu-i uimirea:-  Bunicul din partea mamei a fost sculptor. El a facut totul, explica ea aratând spre fântâna. Aici a avut o parte a atelierului. Cealalta era înauntru unde acum e laboratorul tatei. -  Hai sa-l cunosti, zise Claudiu deschizând usa de la intrare.-Bon soir, papa! striga el apoi.Parterul cladirii era practic un  laborator. Un batrânel în halat alb amesteca o solutie în niste eprubete. S-a ridicat când i-a vazut, le-a zâmbit, a dat mîna cu Andi apoi a disparut dupa un paravan, ocupat fiind cu amestecul pretios din eprubeta.- A si uitat de noi! zise Claudia, iesind.-  Mama a murit când ne-a nascut, începu Claudiu sa povesteasca.  Am crescut cu guvernante. El n-are timp sa se ocupe de noi. Numai el stie ce face acolo si e fericit asa. Îl iubim foarte mult, e original, e genial, e haios ...-  Dar e mereu ocupat, prea ocupat ca sa mai observe ce se petrece în jur completa Claudia.-  Nu iese decît dimineata când se duce la spital cîteva ore si apoi se întoarce. Mereu pe acelasi drum pe care sunt sigur ca nu l-a vazut niciodata prea bine, mereu fiind obsedat de ideile lui, care ce-i drept se spune ca sunt geniale, si care slava Domnului ne aduc un venit substantial.-  Si cine se îngrijeste de casa? Întreba Andi uimit privind înspre gradina frumos aranjata.-  Avem femeie care face curat, gateste, spala. Vine dimineata când suntem noi la scoala zise Claudiu urcând scarile.-  Aici nu vine nimeni niciodata. Femeia n-are voie pentru ca sunt camerele noastre, a lui Claudiu zise ea, deschizând usa din dreapta.Un haos de nedescris, ne-a întâmpinat: carti aruncate pe jos, dulapuri întredeschise, maldare de hârtii ravasite, afise cu femei dezbracate lipite pe pereti, haine aruncate, cutii goale de bere si suc, o chitara  pe  canapea , boxe de casetofon, un televizor si un video,  asta era camera lui.-  Fa-te comod zise Claudiu eliberând un fotoliu . Nu stiam ca o sa avem musafiri. Vrei o bere, un suc? - O bere, mersi. Claudiu dadu drumul la casetofon, îi aduse o bere din frigider, apoi începu sa se dezbrace. Spre uimirea lui Andi se dezbraca de tot si se duse la baie. De sub dus Claudiu reveni tot gol, si fara pudoare se duse la frigider , îsi lua o bere, o desfacu, o goli pe jumatate si abia apoi îsi cauta ceva de îmbracat. Claudia disparuse. A revenit apoi cu o tava cu sandwiciuri. -Nu, nu, trebuie sa plec, e târziu, o sa mai vin alta data...Pa-Ok, bine, pa pa!*În zilele urmatoare au jucat în fiecare seara baschet „pe porunci” la propunerea Claudiei. Cine facea primul 10 puncte îi dadea porunca celui care avea cel mai mic punctaj. Era palpitant. Îsi dadeau porunci dragute la început, dar lucrurile s-au încins când ea i-a dat fratelui ei porunca sa se descalte si sa joace asa. Apoi au început sa joace pe dezbracate. Cel care era dezbracat îsi putea recupera hainele numai daca facea cele 10 puncte înaintea celorlalti. Primul a fost Claudiu care a ramas fara haine. Juca fara nici un stres. Andi era uluit de dezinhibarea lui. Apoi a descoperit ca si Claudia juca în sînii goi fara nici o jena si mai apoi chiar complet goala. Avea ceva animalic în miscari, ca ale unei feline. Andi era bun, n-apuca sa piarda toate hainele niciodata pâna într-o zi cînd i-a venit si lui rândul. I-a fost greu în primul moment, dar s-a depasit. Apoi se obisnuise. Îi placeau la nebunie atingerile trupului gol si înfierbântat ale Claudiei din timpul jocului.Andi venea acum în fiecare zi la ei. Mâncau împreuna, se uitau la filme la video, jucau carti pe porunci, faceau baie în bazinul fântânii, se bateau cu apa, dar cel mai mult le placea sa joace baschet pe dezbracate. Ajunsesera sa faca si dus  împreuna fara nici o jena. Claudia era asa dezinhibata, si sexi totodata. Andi se gândea la un moment dat ca ei nu au instincte sexuale, atractii si se simtea vinovat pentru senzatiile delicioase pe care le traia în prezenta ei. Într-o zi însa Claudia i-a dat un alt fel de porunca la carti fratelui ei. - Haide, fa-o! Zise ea tragând de sub pat un teanc de reviste porno. Fa-o cum o faci când crezi tu ca nu te vede nimeni, hai! Porunca e porunca!Toti au ramas un timp tacuti, uimiti parca de ceea ce simteau.- Ce nesimtita esti! zise ClaudiuAndi se pregatea sa-i ia apararea, simtea cumva ca ceva se schimbase, ca acela nu mai era un joc nevinovat., dar Claudiu s-a întins pe pat cu fata la perete s-a desfacut la pantaloni si a început.... Claudia îl privea curioasa, cu o mutra multumita dar cumva sadica. Era clar ca nu vedea pentru prima oara acel spectacol. Andi se înrosise. Se gândea ca el n-ar fi putut face asta, ca n-o sa mai vina pe la ei..            Jocul apoi a continuat ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat desi în aer era ceva încordat, o tensiune subtila ce nu mai putea fi stearsa.  *Andi iesise de la scoala , mergea grabit cu capul în jos si parca  preocupat de ceva, îngândurat. - N-ai mai venit pe la noi, se auzi o voce cunoscuta în spatele lui.Când se întoarse, Claudia îmbracata în uniforma îl privea cu repros. - N-am mai avut timp. Claudiu unde e?- Are o ciocneala, zise ea aratându-i-l în curte liceului unde vorbea cu o fata.-  Îl astepti?- Nu, hai sa mergem. Si ce-ai avut asa de important de facut de n-ai mai venit tu sa dai un cos? Hm?- E...probleme, teze...- Ati avut teza la mate azi, nu?- Da,  de unde stii?- Pai o cunosc pe o colega de-a ta, Rodica. Taica-su e coleg cu tata la spital si mai vine pe la noi. Da si ea la medicina. Si tu?-La arhitectura!- Claudiu zice ca nu da la medicina ca nu vrea sa mai stea cu mine în banca si la facultate zise ea zâmbind.Dupa zgomotul si zapuseala strazii, racoarea din gradina era o adevarata placere.- Hai sa jucam, vrei? zise ea.- Nu acum ca e prea cald, o sa vin mai pe seara...- Hai, hai sa jucam, te rog, n-am mai jucat de mult.  - Pe dezbracate?- Bine, pe dezbracate.            Îi era dor si lui de sunetul mingiei pe asfalt, de miscarile ritmice ale pasilor, de respiratia ei, de atingerile întâmplatoare, de privelistea sânilor ei fermi care parca erau mai mari acum. Se rotunjise putin, nu mai era asa slaba, era mai feminina. Asta aproape ca l-a zapacit. Avea aceeasi dezinvoltura în modul cum se dezbraca, aceleasi miscari repezite, acelasi miros dulce, de floare, si aceeasi privire furioasa când pierdea. Râdea la fel de mult, cu gura pâna la urechi dar era altfel. Dupa câteva reprize erau molesiti de caldura si efort. Ea lua o sticla cu apa si se uda din cap pâna în picioare, râzând. Era frumoasa! Apoi însa îl uda si pe el. Nici nu-si daduse sema când o prinsese de mâini si apoi o luase în brate. Nu mai stie daca ea a început sa-l sarute sau era doar o parte a jocului. Alergau, se împroscau cu apa, si râdeau ca doi copii. Regasea în preajma ei aceeasi atmosfera inocenta, vesela si totodata atât de erotica. Un erotism salbatic, o dezinvoltura naturala, si o uluitoare lipsa de pudoare. Era goala acum în bratele lui si se sarutau cu pasiune aproape salbatic, se muscau de buze...acele buze moi senzuale, cu gust de fructe pe care le sarutase si înainte dar în joaca acum îl tulburau cu frenezia lor. Nu mai era o simpla atingere în acel sarut , ea îi lingea buzele, gâtul, pieptul se îndeparta pentru o secunda apoi revenea iar încolacindu-si trupul fierbinte de el cu o senzualitate naturala, tulburatoare. Nu mai era o gluma era pasiune, o pasiune pe care n-o mai vazuse la nimeni decât în ochii ei când se înfuria. Au facut dragoste asa, în ritmul acela nebun, înclestându-si mâinile, muscându-se,  unduindu-se ca într-un dans, pasind împreuna pe tarîmuri noi, nebanuite de el pâna atunci. La sfârsit ea a început sa tremure si a plâns, în bratele lui, moale, catifelata, ca o petala de floare aplecata de roua. Capitolul III Începuse vacanta de vara si odata cu ea dorul, dar ma consolam cu un ``drog`` care ma ajuta sa patrund în alte planuri, alte lumi: lectura. Prietenele mele, cartile, ma faceau sa traiesc cu frenezie vietile altora, în alte timpuri, uitând de problemele mele. Într-o seara iesisem la plimbare cu Riky, un cocker negru, pe care mi-l adusese tata de curând. L-am recunoscut de departe dupa breton si dupa mersul elastic, sportiv. Tinea mâinile la spate.S-a apropiat zâmbind, iar eu ma gândeam ca era prima oara când îl vedeam astfel.-Am trecut si de al doilea! mi-a strigat, si mi-a aratat mâinile. Erau amândoua în ghips.-Ce ai facut?-Am cazut din cires. Dar ce ai? Ti-e rau? Hai acolo pe banca.-N-am nimic, ti se pare... am spus, desi simteam ca palisem.-Pacat ca am bandajele astea si nu poti sa vezi cât mai e pâna la urmatorul...-Un an sau chiar mai putin, i-am raspuns. Deci acum crezi?-Da, recunosc, nu prea te-am crezut dar... Am vrut sa te sun, numai ca mi-a fost rusine sa-i cer Verei numarul tau de telefon... Zâmbea. Avea un zâmbet trist, dar fin, dulce ca întreaga lui fiinta, care suspendata fiind undeva între copilarie si maturitate le îmbina surprinzator de bine pe amândoua.-Nu mai poti sa joci baschet acum...-Ar fi bine daca ar fi numai asta, dar nu mai pot sa fac nimic, sunt ca un handicapat si asta ma enerveaza teribil. -Multumeste-i lui Dumnezeu ca n-a fost mai rau.-Am pus mâinile în fata, sa nu ma lovesc iar la cap... Tu crezi ca exista Dumnezeu?-Nu doar cred, chiar simt ca exista.-Cum adica ``simti``?-Mi-e greu sa-ti explic. E ca si cum eu as fi oarba din nastere si te-as întreba cum e lumina sau cum e culoara rosie. Ce mi-ai raspunde?Stateam pe o banca la marginea parcului. Privelistea era superba. Soarele îsi proiecta cochet ultimele raze din acea zi în apele lacului; desenase pe cer un pastel suav cu portocaliu, roz si violet ca un cuvânt de ramas bun al unui îndragostit.-Nu vezi câta armonie e în tot ce ne înconjoara? am continuat. Cum ar putea sa existe atâta frumusete fara sa existe ceva comun, fara sa existe o evolutie, un sens, o energie comuna care pulseaza pretutindeni si armonizeaza totul. Prin ce minune a crescut pomul asta, cum supravietuiesc pasarile calatoare.... nu se poate sa nu existe ceva... e prea perfect totul... de ce se roteste pamântul... fiecare celula e un mister…-Atunci de ce exista atâta suferinta si razboaie? -Nu Dumnezeu e de vina pentru suferintele noastre... Ne-a facut sa fim liberi si ne respecta liberul arbitru chiar daca gresim. Avem posibilitatea permanent sa alegem: ori evoluam prin întelegere ori prin suferinta.-Mda, parca ai fi preotul de la biserica...-N-am spus ca sunt  o fiinta religioasa, ci doar ca-L simt pe Dumnezeu. De fapt, nici nu prea merg la biserica si nu din pricina comunistilor.-Nici macar de Paste sau de Craciun?-Nu. Eu îl simt pe Dumnezeu în natura, nu în biserici. Stiu, suna a blasfemie, dar asta simt. Pentru mine religia e mai mult o filosofie bazata pe sentimente. Mi se par aberante multe dintre obiceiurile religioase si de aceea nu le respect dar nici nu le condamn. Au probabil rolul lor, care mie momentan îmi scapa.Îl interesa ce-i spuneam, dar era cumva intimidat de forta vorbelor mele. -De unde sti sa ghicesti?-Am citit în niste reviste vechi pe care le-am gasit în biblioteca tatalui meu. Erau si desene, adevarate lectii de chiromantie. Ma intereseaza mult stiintele oculte; nu stiu de ce, dar ma fascineaza; poate pentru ca la scoala nu ni se vorbeste niciodata despre asta. Îmi amintesc când am citit prima oara scrisorile Iuliei Hasdeu catre tatal ei, ``scrisori `` scrise de batrân, în transa, cu scrisul Iuliei dupa moartea ei; pur si simplu am început sa tremur. Ma interesa în asemenea grad încât am început sa citesc tot ce gaseam despre moarte, reîncarnare, hipnoza, stari de transa, telepatie, conversatii cu mortii, spiritism... Mi-am dat seama ca nimic pe lumea asta nu ma pasiona atât de mult. Am învatat franceza special ca sa pot citi « Viata dincolo de moarte » a lui Raymond Moody si nu-mi pare rau, e o carte revolutionara, îti deschide pur si simplu alte perspective asupra vietii, asupra lumii, asupra sensului exstentei.  -Vera zicea ca îi ghicesti gândurile si ca îi este teama de tine uneori...-Da, s-a mai întâmplat sa-mi dau seama la ce se gândeste... Dar nu credeam ca-i este teama de mine. Când ai vorbit tu cu Vera despre asta?-Venea la liceu si mai jucam baschet. Am  întrebat-o odata de unde sti sa ghicesti. Credeam ca stie, ca sunteti prietene. -Înainte sau dupa ce ti-ai rupt mâinile?-Înainte. Acum nu ma mai duc la liceu ca ma enervez. Zâmbea si îsi privea neputincios mâinile ghipsate.-Stiu cum e sa nu poti sa faci ceva care îti place si era o obisnuinta... Am stat odata mai mult timp într-o casa unde nu exista nici o oglinda. Pur si simplu faptul ca nu mai puteam sa ma vad ma adusese în pragul depresiei...-Si eu o sa ajung sa fac o depresie daca n-o sa te mai vad, spuse el  zâmbind.Ma privea iar în ochi cu blândete, cu... iubire? Nu era acea privire pasionala, plina de dorinte a barbatilor si nici o privire rascolitoare care îsi dorea sa ma domine, era o privire calda, intensa, profunda si... trista. Am plecat ochii si cred ca m-am înrosit.-As vrea sa te mai vad, sa stam de vorba, se poate?-Da, de ce nu? Ies în fiecare zi la plimbare cu Riky cam la aceeasi ora.            -La sapte? Bine, pa. Pe mâine!            -La revedere! i-am raspuns si ma uitam deja dupa Riky. Simteam o caldura placuta în piept si mi-am dat seama ca tremuram putin. Verdele crud al ierbii îmi strapungea privirea. Riky era departe, aproape de lac, si am pornit spre el.             ``-Dar Claudia? Ea e iubita lui. Vrea numai sa vorbim, atât, nu e cazul sa sper mai mult. Dar ma privea atât de intens...`` Fiori dulci îmi strabateau trupul si o usoara euforie ma facea parca sa plutesc.            ``-Daca ma saruta... Ce amestec ciudat de culoare e pe cer: mov, roz, galben si albastru deschis. E oare obrazul palid al unui copil gata sa plânga? Ochiul mare, albastru, conturat de genele blonde ale soarelui e umbrit de un nor lunguiet ca de o sprânceana gri. Buzele palide abia conturate sunt întredeschise. Fruntea înalta, alba e încadrata de pletele galbene, ravasite de vânt si amestecate cu gânduri: bleu, albe, roz... de copil.``            Am uitat unde merg. Gândul meu si al lui, aripa în aripa zburând, se furiseaza spre libertate. Privirea lui se îndreapta spre infinit, odata cu gândurile, a mea însa, trebuie sa o cobor pe pamânt. E atât de puternica lumina!            ``Cum sa ma sarute daca eu nu tac o clipa? Si Claudia?``Vedeam iarba moale cum se apleca sub apasarea pasilor mei, iar fosnetul ei mi s-a parut o detunatura de arma. Si a cazut cu aripile frânte gândul meu... *A doua zi la sapte si ceva intram în parc cu Riky. Cochetaria feminina nu ma lasase sa nu ma îmbrac modern, sexi si, binenteles, ma fardasem usor. Ma astepta pe aceeasi banca pe care statusem de vorba cu o zi înainte. I-am dat drumul câinelui si spre surprinderea mea s-a dus direct la el dând din coada, gudurându-se. L-a mângâiat si zâmbind s-a întors spre mine.-Uite ca m-a recunoscut.-Da, e foarte inteligent, i-am raspuns asezându-ma pe banca-Despre ce vroiai sa vorbim?-Despre orice. Nu stiu exact, îmi spuse uitându-se dupa Riky cum alearga.Dupa un timp ma întreba fara sa ma priveasca:-Tu crezi în reîncarnare?-Altfel existenta noastra n-ar avea nici un sens, iar Dumnezeu ar  fi un monstru nedrept  am început eu. Dar nu e asa, totul e creat de El în deplina armonie, nimic nu e întamplator si existenta noastra are un rost. Tot ceea ce ni se “întâmpla” sunt de fapt evenimente karmice pe care le atragem spre noi prin rezonanta datorita intentiilor si gândurilor noastre anterioare. Nu exista întâmplare.-Crezi ca accidentele sunt niste necesitati karmice?-Da, în acest moment erau necesare sufletului tau pentru ca sa întelegi ceva.-Ce sa înteleg?-Nu stiu exact, poate ca Dumnezeu exista, ca te iubeste si ca asteapta ca tu sa-l recunosti si sa te întorci la El, sa-L iubesti. Asta-i rostul pentru care a fost creat fiecare dintre noi: sa învatam sa-L recunoastem si sa-L iubim. Altfel viata noastra pe Pamânt, ar fi absurda. Nu te-ai gândit niciodata de ce un om are din nastere un corp frumos, o minte stralucita, iar altul o cocoasa în spate sau un handicap? Daca n-ar exista reîncarnarea ar fi foarte nedrept. Si ce sens ar putea sa aiba tot acest scenariu al suferintei daca nu evolutia sufletului prin intermediul experientei?-Înteleg ce spui, dar cum sa iubesc ceva ce nici nu stiu sigur ca exista?-M-am framântat si eu foarte mult înainte sa-L simt.... Stiu cum e, ai impresia ca Dumnezeu este foarte departe si tacut, asteapta ca tu sa-L iubesti, dar nu-i asa.          El îti vorbeste mereu si-ti trimite tot felul de semne, totul e sa le iei în seama, sa le întelegi, sa fi atent si sa-I descifrezi mesajele. Îti vorbeste prin muzica, prin vise, prin coincidente sau prin alti oameni. Nimic pe lume nu e întâmplator. -Înainte sa plecam la mare, în dimineata aceea, începu el încordat, privind fix în fata  lui, stiu ca ne-a trezit mama foarte devreme si ca ne grabeam. Când a vrut sa deschida sifonierul sa ne îmbracam, usa era întepenita desi nu mai avusesem probleme cu ea pâna atunci. Tata se enervase.. Si-a dat ceasul jos de la mâna în timp ce lucra si i l-a dat Cristinei sa-l tina. Ea a observat ca se oprise la ora unsprezece. Cu foarte mare greutate a reusit sa forteze usa Mai târziu, în masina, Cristina adormise si tin minte ca ma uitam la ceasul de la mâna ei si nu-mi venea sa cred, era sapte si un sfert. Si ceasul ei se oprise, desi eu îi schimbasem bateria cu o saptamâna înainte. Apoi înca un lucru de care îmi amintesc exact: mama era îmbracata în negru. Când am întrebat-o mai târziu mi-a spus ca hainele alea le gasise pe sârma, ramase la uscat, si se îmbracase cu ele pentru ca nu stia daca o sa reusim sa deschidem sifonierul si era târziu. Pe drum când a deschis radioul erau stiri despre un accident de masina cu 5 morti. Îmi amintesc ca mama cauta muzica si pe un alt post erau tot stiri despre un accident de autocar în Germania. -Le observi, nu gluma... Ma uimesti!-Da au fost niste semne, dar cum puteam sa le spun sa amânam plecarea când tata se zbatuse atâta pentru bilete. Îsi dorea mult sa mergem mai ales pentru Cristina; ea nu vazuse niciodata marea. Eu am mai fost în tabara.-Înteleg. Dar mama ta a observat toate ``ghinioanele`` astea?-Da, îmi amintesc ca în masina îi era frica si-i spunea mereu `` las-o mai încet ca e ud pe jos``. Altceva nu mai stiu. Probabil atipisem. M-am trezit de abia la spital dupa operatie. Cred ca nu mai trebuie sa-ti spun ca accidentul a avut loc la ora unsprezece si ca tata a murit pe loc, iar Cristina care fusese în spatele lui a fost foarte desfigurata si a murit la spital  la sapte si un sfert, seara. Eu am fost lovit la cap si am stat în coma doua zile. Numai mama a scapat; din punct de vedere fizic n-a avut decât niste zgârieturi. Era singura care avea centura de siguranta în momentul impactului. Dar a fost foarte zdruncinata psihic. Ne spusese sa ne punem centurile, dar ne deranjau si le-am desfacut. Eu le-am desfacut.... Îsi ascunse fata în mâini.-Nu Andi, nu te mai învinovati aiurea. Fiecare traieste exact atât cât are de trait.A stat mult asa. As fi vrut sa-l consolez într-un fel, însa nu gaseam cuvinte. Pur si simplu ramasesem muta în fata durerii lui. Nu mai fusesem niciodata martora unei remuscari atât de intense si mult timp am ramas neclintita, aproape tinându-mi respiratia. Parca întreg universul încremenise condensat într-o stare apasatoare. Timpul se scurgea lent si fiecare clipa o simteam trecând peste mine cu un freamat dureros.  Era târziu. I-am pus mâna pe umar si a tresarit. Uitase de mine. -Iarta-ma... începu el. Nu mi-am dat seama....-Hai sa-l cautam pe Riky .-Da, te conduc.*            Timp de o luna, în fiecare seara Andi ma asteptase acolo pe banca în parc. Ma obisnuisem cu el si chiar pot sa spun ca devenisem prieteni. Uneori discutam pe teme de spiritism, religie, alteori ne plimbam în tacere. Facusem schimb de carti si eram încântata de cum decurgea relatia noastra. Nu îndraznisem niciodata sa-l întreb de Claudia, desi ma ardea uneori acest gând.            Stiu ca am fost foarte fericita într-o seara când ma astepta cu mâinile la spate.            -Ce ascunzi acolo? Stiu, stiu, ti-ai scos ghipsul!            -În sfârsit pot sa fac ceva ce-mi doresc de mult, spuse zâmbind si mi-a dat un trandafir rosu superb.Nu ma asteptam si cred ca m-am înrosit. M-am ridicat pe vârfuri si l-am sarutat pe obraz.-Cum e sa ai mâini?, l-am tachinat eu.-Înca nu stiu. Stiu mai degraba cum e sa nu ai... Apoi îmi atinse usor parul. Nu ma privise niciodata pâna atunci asa si ma intimida.Stiu ca ne-am plimbat în seara aceea prin parc pâna târziu si ca taceam. Era asa o vraja parca pretutindeni. Regina noptii îsi raspândea cu generozitate parfumul si perechi de îndragostiti se sarutau în întuneric. Ma luase de mâna si eram emotionata. Aveam senzatia ca plutesc; ma simteam mica în palma lui si eram cu totul acolo în înclestarea aceea a degetelor ca într-o îmbratisare. Contactul cu el ma linistea, îmi dadea un sentiment de siguranta si totodata ma tulbura.-N-am mai vorbit niciodata despre mine atât de mult cu cineva. De obicei sunt tacut, închis în mine, dar tu nu stiu ce mi-ai facut, mi-a spus într-un târziu.Ajunsesem aproape de casa. Ne priveam în ochi si îmi doream sa ma sarute, dar s-a înclinat si mi-a sarutat mâna; în acel moment am simtit o usoara electrizare, iar mâna mea s-a transformat într-o galaxie cu mii de stele ...Credeam ca nu-l atrag deloc din punct de vedere fizic pentru ca nu se uita niciodata la picioarele mele sau în decolteu cum faceau alti baieti. Dar odata, a venit în parc cu un bloc de desen si m-a rugat sa stau nemiscata ca sa-mi faca portretul. Simteam atunci privirea lui mângâindu-ma cu frenezie. De fiecare data când ridica ochii spre mine fiori nebuni îmi strabateau tot corpul. A fost o experienta unica. Devenise o certitudine pentru mine  ca si-ar fi dorit sa fiu goala în fata lui în acele momente pentru a sculpta cu dalta pasiunii frumusetea trupului meu într-o opera de arta desavârsita însa îl împiedicau... hainele. Vedeam mâinile lui fine manevrând cu îndemânare cârbunele si fiecare gest tesea parca în sufletul meu o poveste. * Într-o zi când am intrat în parc am observat ca banca noastra era ocupata de un batrân, lucru care nu se mai petrecuse niciodata pentru ca era un loc ferit. Andi nu venise. M-am uitat la ceas, si deja eram putin îngrijorata fara sa stiu de ce. Era sapte. M-am hotarât sa ma asez pe o alta banca de unde puteam supraveghea usor locul nostru de întâlnire si intrarea în parc.Când l-am vazut, pe la sapte si jumatate, am înlemnit. Era foarte palid si obosit. În câteva ore parca îmbatrânise.-Ce s-a întâmplat?-Poti sa vii mâine cu mine?-Unde?-La spital. Mama e în coma.Se asezase lânga mine pe banca si îsi prinsese capul în mâini ca un disperat. -Mama e alcoolica. Dupa accident a început sa bea. În primele luni se ascundea, dar apoi a început sa bea si la serviciu; a avut probleme si acum doua zile au mutat-o disciplinar în alta sectie. Azi dimineata mi-am dat seama ca nu mai pot s-o trezesc si am chemat salvarea. A avut si perioade bune în care reusisem sa o conving sa se lase, dar dupa ce mi-am rupt mâinile a început din nou. Zice ca ea m-a pus sa ma urc în cires. Îmi vine sa ma dau cu capul de pereti Larisa, întelegi? Se redresase, se întelegea bine si la serviciu, era chiar frumoasa în ultimul timp. -De unde stii ca au mutat-o?-Am dat telefon sa o scuz, sa le spun ca e bolnava. Asa am aflat ce s-a petrecut de fapt. Se ferea de mine, nici nu observasem ca începuse iar sa bea pentru ca lucrez noaptea si ziua dorm. Ne vedeam numai dimineata. -Unde lucrezi? Nu mi-ai spus!-O sa râzi. La un depozit, sunt paznic de noapte.-Cu mâinile în ghips?-Am avut mereu manusi si salopeta. N-a observat nimeni.-Si trebuie sa te duci acolo acum?-Da, dar mai întâi te conduc.Ne-am ridicat, dar nu m-am mai îndepartat ca alta data, ci i-am luat capul în mâini si l-am sarutat pe buze. Nu mi-a raspuns. M-a privit lung... Cu tandrete i-am dat bretonul la o parte de pe frunte sa-i vad cicatricea. A plecat ochii, rusinat parca, dar l-am sarutat usor acolo pe tâmpla, în locul acela urât, rosu, plin de amintiri dureroase si a tresarit. M-a prins în brate si si-a ascuns fata în parul meu, apoi m-a sarutat înnebunit pe par, pe gât, pe obraji, pe buze... Tremuram amândoi si ne îmbratisam pâna gemeam de durere, pâna nu mai puteam sa respiram. Ne uneam buzele înnebuniti, de parca dezlantuisem un torent de pasiuni interzise. Nu stiu cât a durat: câteva secunde, minute.... habar n-am, pierdusem notiunea timpului si a spatiului, eram ca doua stele care se regasesc în univers dupa mii de ani de cautari si interdictii.Ne-am dat seama târziu ca timpul nu încremenise în îmbratisarea noastra. Nu m-a mai condus acasa, a plecat alergând la depozit. *             A doua zi ne-am întâlnit si am mers împreuna la spital. Mama lui îsi revenise. Recunosteam în trasaturile ei amanunte care-mi erau atât de dragi la Andi: ochii caprui aproape negri, fruntea înalta, usor curbata, gropita din barbie... si-mi placea s-o privesc chiar daca era foarte palida si vizibil slabita. A început sa plânga când ne-a vazut. Andi însa era încruntat, dur.             -Stiam ca nu vrei sa mori înainte s-o vezi pe Larisa i-a spus el la un moment dat.            -Da, ma punea în fiecare dimineata sa-l barbieresc desi nu era nevoie asa des... îmi spuse întorcându-se spre mine. Si l-am întrebat într-o zi:``e frumoasa?`` A rosit, ca si acum, si mi-a spus ``da, e chiar foarte frumoasa``. `` Cum o cheama?`` ``Larisa``.            - Si ai început sa ma întrebi în fiecare zi ce face Larisa... era asa... în loc de buna dimineata.            Ma enervasem putin. Mi-era ciuda pe Andi. Nu credeam ca poate fi atât de aspru. Însa am evitat sa-i zic ceva. Cine eram eu ca sa-l judec? Iar mama lui, mi-am dat seama din prima clipa, era o femeie fina, sensibila.  Capitolul IV             Începuse scoala. Nu mai aveam timp pentru noi. Îmi pastrasem obiceiul de a iesi cu Riky la plimbare, însa doar o jumatate de ora. Andi nu mai venea decât rareori, pentru ca avea un program foarte încarcat. Noaptea era la depozit patru zile pe saptamâna, dimineata venea la scoala si dupa amiaza dormea pâna seara la sapte, când avea meditatii. La sfârsitul saptamânii era DJ la o discoteca. Ne vedeam la scoala, în pauze, însa nu-l mai simteam atât de aproape, era mereu obosit, preocupat, distant. Îi cautam scuze, dar simteam totodata ca relatia pâlpâie si nu stiam de ce. Îl vazusem de mai multe ori preferând sa joace baschet în curtea scolii, decât sa vina sa ma caute în clasa si asta ma ranea, dar nu-i puteam reprosa nimic.``Dragoste cu sila nu se poate`` ma gândeam. ``E alegerea lui, trebuie sa-l las liber, iubirea nu e o temnita``. Si ma bucuram ca alesese sa joace baschet pentru ca îl vedeam de la fereastra. Ma apropiasem mai mult de o alta colega: Alina. Era ca si Vera o fata vesela si cu o personalitate puternica, voluntara, energica dar, ele nu se suportau una pe cealalta dintr-un fel de rivalitate greu de înteles pentru mine atunci. Alinei nu-i placea sa iasa în evidenta, avea mereu o atitudine modesta si o bunatate a privirii care ma faceau sa ma simt bine în preajma ei. Era foarte îndragostita de un tip, Cosmin, inginer la întreprinderea unde faceam practica industriala. Vorbea mereu despre el si daca nu l-as fi cunoscut as fi crezut ca e cel putin un zeu. Ma gândeam uneori ca e atât de prinsa de relatia asta si pentru ca a crescut fara tata, parintii ei fiind divortati de când era foarte mica. Alteori o admiram sincer pentru puterea de daruire si de transfigurare de care dadea dovada. Andi venea din ce în ce mai rar la mine în pauze si ma obisnuisem. Nu-l cautam, nu-i dadeam telefon decât rareori si nu-i reprosam nimic, doar asteptam. Uneori ma trezeam ca vine sa ma ia seara de la meditatie. Nu vorbea. Îmi saruta mâinile si ne plimbam putin. Fuma. L-am întrebat odata ce-i cu el si a tresarit. Nu mi-a raspuns si n-am insistat.Capitolul V             Era pe la sfârsitul lunii noiembrie, într-o seara friguroasa de toamna. Plouase. Ma întorceam de la meditatie si pentru ca nu venea tramvaiul am mers pe jos pâna la prima intersectie, cu gândul ca de acolo am mai multe mijloace de transport spre casa. L-am recunoscut de departe dupa mers, era de mâna cu o fata, iesisera de pe o alee dintre blocuri, râdeau si alergau pe celalalt trotuar sa prinda un autobuz care tocmai era în statie. Nu-l mai vazusem demult atât de bine dispus. Autobuzul era aproape gol, dar s-a asezat în bratele lui. Nu-i vazusem bine fata, avea parul închis la culoare, pâna la umeri, si ceva îmi era cunoscut în gesturile ei... Claudia.            Nu eram sigura ca e ea, dar am simtit ca mai am putin si ma prabusesc. Ma uitam în jos si vedeam numai noroi, noroi, noroi mult si gros. Ca o mantie maronie îmbracase trotuarul, strada si gândurile mele. Mintea mea febrila facea conexiuni rapide: privirile ironice ale colegelor, modul în care schimbau subiectul uneori când apaream, aerul protector al Verei, modul familiar în care vorbea cu el, glumele.... Observasem ca în ultimul timp Vera îi cerea tigari si ca îl privea ironic atunci când îl vedea cu mine... iar glumele ei acum capatau alte întelesuri în mintea mea. ``Între doua nu te ploua, dar nici bine nu-ti e ``, îi spusese ea odata luându-l de brat si apoi îi soptise ceva la ureche. Deci Vera stia de Claudia si ``ma proteja``. Probabil ca-l vedea cu ea la discoteca. Ma simteam exclusa din grupul lor pentru ca eram altfel, aveam alte valori, si nu acceptam sa ma comport ca toti ceilalti. Vera începuse sa vorbeasca tot mai mult vulgar. Îmi povestea despre baieti, fete, rivalitati, ciufuleli din discoteca. Îsi facuse alte prietene si acum ma privea cumva cu superioritate, era... emancipata. Dar Alina? Binenteles ca nu-mi spusese desi stia.... Insistase mult sa merg cu ea la discoteca sperând ca o sa ma lamuresc singura. Biata fata a vrut sa-mi spuna, dar n-ar fi vrut sa sufar, asa ca schimba mereu vorba când pomeneam de Andi...Ma simteam tradata, mintita si luasem hotarârea sa nu mai vorbesc cu el niciodata. Pur si simplu o sa ma prefac ca nu exista. Simteam în mine un gol imens si o sfârseala de-mi venea sa ma întind pe jos.             ``Sunt geloasa?`` ma întrebam. ``Nu era Claudia ``etalonul realitatii``? De ce ma mir? Stiam ca e cu ea, dar nu l-am întrebat niciodata. Mi-a fost teama de fapt sa-l întreb.``Îmi aminteam dicutiile noastre, trandafirul, portretul, primul sarut, plimbarea cu masina. Îmi spusese odata ca ploua si ca o sa ma plimbe cu masina lui. M-a dus în statie la 226 si ne-am plimbat pâna la capatul liniei si înapoi. Statusem îmbratisati într-un colt tot timpul si ne sarutasem. Nu-mi venea sa cred ca el în tot timpul asta mai era si cu Claudia. Poate a fost plecata, poate au fost certati... Îmi aminteam tacerile lui, tristetea, îmi aminteam momentul când mi-am dat seama prima data ca se apucase de fumat. De ce nu am insistat atunci? De ce nu l-am cautat, de ce? Aveam încredere în el! Vroiam sa iubesc un om liber. De ce ma doare atât de tare alegerea lui? Poate   n-a vrut sa ma minta. De fapt nici nu l-am întrebat direct niciodata despre Claudia. Întelegeam ca ma protejase si ca probabil tinea la mine. Dar Claudia? Poate faceau dragoste... ``Simteam ca îmi intrase apa în ghete. Eram într-o baltoaca si ma uitam dezorientata în jur. Trecusem de intersectie si mergeam mai departe pe jos. Începuse sa-mi placa noroiul?            Ma gândisem de multe ori cum sa-l conving pe tata sa ma lase la discoteca, dar nu puteam decât sa-l mint si nu-mi placea asta. Fetele îmi ziceau mereu sa vin cu ele la discoteca, Andi niciodata. Nici nu vorbea despre asta. Îmi spusese odata ca pentru el e o slujba, nu o distractie. Eram în parc, se urcase pe o bordura, si îmi luase umbrela pe post de microfon: ``Pentru cea mai dulce fata din lume, Larisa Lovinescu, o melodie dulce, bineînteles, de la un admirator înfocat: Love me tender cu Elvis Presley`` si apoi fredonase melodia imitându-l pe Elvis. Am râs atunci. Acum îmi venea sa plâng. Am ajuns târziu acasa. Mama era deja îngrijorata, dar am linistit-o repede spunându-i ca m-am întâlnit cu Alina si am mai stat de vorba, ca nici nu stiu când s-a facut asa de târziu... Vorbeam, zâmbeam, mâncam, dar nu mai eram eu. Ma uitam la mine ca la teatru. Începusem sa-i spun chiar si niste bârfe auzite la scoala si nu-mi venea sa cred cum îmi mergea gura. Doar când am stins lumina si m-am bagat în pat am izbucnit în plâns. Abia atunci mi-am dat seama cât eram de obosita, dar nu puteam sa dorm. Mintea mea era nerabdatoare sa înteleaga. ``E doar o experienta. Am existat si înainte de acesta relatie, voi exista si dupa ea. Dumnezeu îmi da probele si încercarile necesare sufletului meu pentru a evolua, pentru a întelege. Nimic nu e întâmplator. Dar Doamne, de ce doare atât de tare? Oare unde am gresit? M-am atasat de el, de aceea sufar. Iubirea nu doare, ci posesivitatea, orgoliul, gelozia, fiecare în parte sau toate la un loc sfâsie cu ghearele lor de otel pieptul pâna devine o masa însângerata si dureroasa pe care  n-o mai poti atinge. Ce e de fapt gelozia?``Am aprins lumina si m-am uitat în dictionar: `` un sentiment produs de teama ca persoana iubita prefera pe altcineva``. ``Deci sunt geloasa, de aceea sufar. Nu sufar pentru ca-l iubesc. Iubirea nu implica suferinta. Se poate ca un asemenea sentiment sa moara? L-am iubit, stiu sigur, n-a fost doar o atractie erotica. M-am simtit tradata, mintita si asta a distrus iubirea din sufletul meu? Nu se poate, iubirea nu poate fi distrusa de nimic. Odata ce ai trezit iubirea în sufletul tau, ea ramâne acolo pentru totdeauna, numai ca atunci când esti furios nu mai stii cum sa privesti în tine pentru a o vedea. O iubire poate sa moara? Dar nu cred ca asa, în câteva momente de gelozie. De ce cred oamenii ca gelozia si dragostea sunt implicite? Sau ca gelozia e o dovada de dragoste?Cred ca de fapt gelozia e o dovada a faptului ca nu mai poti distinge dragostea în sufletul tau. Altfel spus, cel gelos are o problema grava a sufletului atunci si devine ``orb`` la reflexele iubirii care totusi ramâne acolo.Aceasta problema afecteaza oare si relatia? Atasamentul celui care iubeste nu cumva îl face pe cel iubit sa se simta prizonier si mai devreme sau mai târziu sa-si doreasca ``evadarea``?În relatia mea cu Andi nu-mi manifestasem deschis nemultumirile niciodata, dar era adevarat, sufletul meu nu era linistit.  Observasem schimbarile petrecute cu el oarecum fara sa intervin, dar nici nu-i fusesem alaturi. Prin raceala mea, prin faptul ca nu-l sunam niciodata si nu ma implicam în viata lui oare nu manifestasem din plin sentimentele mele negative?            Citisem mult despre iubire, gelozie, sentimente de posesivitate, si despre misteriosul subconstient  si acum gaseam raspunsuri oarecum la sentimentele cu care ma confruntam, dar înca nu eram multumita. Dorinta mea de a întelege si a depasi aceste probleme devenise imensa.*             A doua zi dimineata am simtit ca mama era putin nelinistita, ma privea curioasa si totodata ocrotitoare. Apoi m-a întrebat daca vreau sa discutam despre problemele pe care le am. Nu i-am raspuns imediat. Nu-i povestisem de Andi decât ca despre un coleg la care îi ghicisem în palma ca va avea un accident si care se adeverise. Ma întrebam acum daca întelesese ca-l iubeam.            -Cred ca m-am îndragostit i-am spus apoi simplu.            -Asta stiu de mai demult... de Andi, nu?Dar ce s-a întâmplat aseara v-ati certat?            -Nu, l-am vazut cu alta fata.            -Baietii la vârsta asta nu sunt înca la fel de maturi ca fetele. Ei confunda foarte mult atractia fizica cu sentimentele.            -Da, dar nu stiam ca gelozia doare atât de tare, ca e un sentiment care te coboara pur si simplu în infern.            -Dar nu el e de vina, ci tu pentru ca ti-ai facut iluzii.            I-am zâmbit si m-a luat în brate. Mâinile ei albe, fine îmi produceau un sentiment de siguranta. * Duminica dimineta la ora noua aveam meditatie la anatomie. Mergeam grabita si înfrigurata cu mâinile în buzunare. -Larisa! Îl auzisem, dar nu m-am întors. Alerga dupa mine. -Ce-i cu tine? Nu mai auzi? Avea în mâna niste coli de hârtie împaturite. -Ti-am copiat plansele. Nu-ti trebuiau azi? Ce ai? Îmi venea sa plâng si sa-i spun, dar m-am abtinut. -N-am nimic. Multumesc. Ma grabesc. A mers cu mine pâna la blocul unde locuia profesorul. Când am coborât dupa o ora, era tot acolo; cu gulerul ridicat, cu mâinile în buzunare, tremurând, ma asteptase.Mergeam în tacere. Pieptul meu era tot o rana. Îmi dadeam seama ca-l iubeam si ca nu pot sa nu-l iert, indiferent ce ar face, dar orgoliul meu era înca ranit si nu-mi permitea sa ma comport altfel. -Îmi spui si mie ce s-a întâmplat?-Nimic, pentru ca nimic nu e întâmplator.-Bine, si de ce esti suparata?-Nu sunt suparata.-Uita-te la mine!Aveam lacrimi în ochi si a vrut sa ma ia în brate dar m-am ferit. -Spune-mi cine si ce ti-a facut ca-l omor. Sau pe mine esti suparata? Spune-mi odata!-Te-am vazut cu Claudia, am zis, si simteam ca lovisem în plin. -Nu, cred ca ti-a spus Vera sau vreuna dintre fete... -Te-am vazut vineri când am iesit de la meditatie. Am terminat mai târziu si am mers pe jos. N-au nici un amestec fetele. Nu stiu cum ai putut sa ma minti atâta timp. -N-am vrut sa fie asa, dar n-am putut sa ma rup de ea si pe tine te iubesc. Cu fiecare e altfel. Stiam ca la un moment dat o sa se întâmple si asta, dar n-am vrut sa suferi. Nu vreau sa suferi. Te iubesc! Nu pleca.Îmi venea sa plâng asa ca am luat-o la fuga. ``Macar n-a negat.`` Eram parca multumita. Nu-mi venea sa cred: el suferea si eu ... sufeream, dar altfel acum. Sufleteste îl simteam mai aproape. Nu-l condamnam, dar nici nu-i cautam scuze. Întelegeam. `` Poti iubi mai multe persoane în acelasi timp? De ce nu? Dar cu siguranta cu fiecare e altfel. Atunci de ce se face atâta caz cu iubirea de-o viata? Cred ca e o prejudecata `` .Luni când am ajuns la scoala am simtit de cum am intrat ca ma priveau ciudat colegii. Pe banca mea era un trandafir alb. Toti se uitau la mine sa vada cum reactionez. Vera a venit repede sa-mi spuna de la cine e floarea, având totusi grija sa pastreze o unda de ironie în glas. Am zâmbit si atât. L-am luat si l-am pus în apa la fereastra, straduindu-ma sa par indiferenta. Alina se certase cu Cosmin tot pe tema asta, a geloziei si privind-o cât de mult sufera am încercat sa-i spun cam tot ce citisem, dar ea sustinea ca gelozia e implicita sentimentului de dragoste si chiar ca e o dovada a ei. Era cumva mândra de suferinta prin care trecea si nu vroia altceva decât pe ``Cosmin al ei``. Aceasta atitudine complet refractara la tot ce-i spuneam ne-a îndepartat oarecum. Dar într-un fel mi-a întarit dorinta de a fi altfel, de a alege calea întelegerii nu pe cea a suferintei. * Miercuri când am iesit de la scoala ma astepta Andi. Era trist, avea cearcane în jurul ochilor, parca se maturizase în câteva zile. Nu zicea nimic. Mergea lânga mine ca un câine. L-am luat de brat si s-a relaxat putin.-Sa nu suferi,  nu merit sa suferi pentru mine, mi-a spus aproape în soapta.I-am astupat gura cu mâna si l-am privit în ochi.-Nu sufar. Te iubesc prea mult ca sa nu te iert indiferent ce ai face. Nu ti-ai dat seama de asta pâna acum?M-a privit un timp cu neîncredere apoi m-a luat în brate. Ma strângea ca un nebun. -Si nu mai esti suparata? -De ce sa sufar aiurea si în plus sa te fac si pe tine sa suferi? Gelozia e un sentiment urât, care însa n-are legatura cu dragostea sau cu prietenia decât ca le poate distruge; chiar am ajuns sa cred ca cea mai buna metoda de a distruge o relatie de iubire sau o prietenie este prin dezlantuirea geloziei sau a invidiei. Iar eu nu-mi doresc decât sa fi fericit. Cum sa mai pastrez supararea în sufletul meu când am vazut ca asta te face sa suferi? Nu pot suporta ideea ca dragostea aduce suferinta. Nu cred în asta. Iubirea e cel mai frumos sentiment din univers si n-am voie sa-l murdaresc cu gelozie. Faptul ca mai ai o relatie, te priveste. Am înteles ca te-ai ferit pâna acum de mine pentru ca banuiai c-o sa sufar... Dar nu sufar. E dreptul tau sa iubesti pe cine vrei, refuz aceasta suferinta pur si simplu întelegându-te.  Faptul ca o iubesti pe ea nu înseamna ca ma iubesti pe mine mai putin sau altceva de genul asta. Chiar tu mi-ai spus ``cu fiecare e altfel``. Dumnezeu îsi iubeste toate creaturile la fel de mult si nimeni nu se gândeste sa fie gelos pe un altul pentru asta, desi daca ma gândesc bine.... se vor gasi cu siguranta câtiva nebuni ...Mergea ascultându-ma uimit, si parca nu-i venea sa creada. Îmi saruta mâinile într-un gest cu care ma obisnuisem si care îmi devenise atât de drag... -Stiam ca tu esti altfel. Si mi-am dorit enorm sa ma întelegi, dar parca tot nu-mi vine sa cred. Toate fetele sunt atât de geloase, de invidioase, de posesive încât pur si simplu nu-mi vine sa cred. * De atunci relatia noastra câstigase foarte mult la nivelul prieteniei. El era acum sincer cu mine si, ceea ce ma bucura cel mai mult, nu mai era trist, norisorii aceia din privirile lui disparusera. Mi-a povestit ca directorul casei de cultura unde se tinea discoteca era unchiul Claudiei, si ca prin intermediul lui obtinuse acel post. În plus, asa cum banuisem, Claudia fusese plecata aproape toata vara la mare si la bunici. Eu nu-l întrebam nimic despre ea, dar îmi povestea singur si chiar l-am sfatuit odata când s-au certat cum sa-si ceara iertare fara sa se umileasca în fata ei. L-am ajutat si sa-i aleaga un cadou când a împlinit 17 ani: un ceas mic de mâna. Uneori mi-era greu, dar ma uitam cu atentie la el cât era de fericit ca poate vorbi cu cineva atât de liber, ca îl ajut în probleme atât de delicate.... si reuseam sa trec peste orice sentiment negativ. Ajunsesem sa o cunosc si sa o îndragesc cumva pentru ca îi aducea bucurie, iar bucuria lui era fericirea mea. Erau lucruri despre care n-ar fi îndraznit sa vorbeasca cu nimeni asa ca ajunsese sa-mi spuna ca sunt psihologul lui... Mi-era mai greu atunci când stiam ca e cu ea, dar citeam si reciteam cuvintele lui Khalil Gibran pâna când le-am memorat: ``Când iubirea va face semn, urmati-i îndemnul, Chiar daca drumurile-i sunt grele si prapastioase, Si când aripile-i va cuprind, supuneti-va ei, Chiar daca sabia ascunsa în penaju-i v-ar putea rani, Fiindca precum iubirea va încununa, ea trebuie sa va si crucifice.Precum va face sa cresteti, ea trebuie sa va si reteze uscaciunile``.Îmi dadusem seama ca faceau dragoste iar asta îmi provoca cele mai multe suferinte. Ma gândeam mereu ca pe mine nu ma poate iubi fizic pentru ca nu ma cunoaste astfel. ``Dar oare de ce am început sa ma focalizez din ce în ce mai mult pe ideea asta?`` ma întrebam. ``E oare dovada ca în realitate sunt în competitie cu Claudia si deci implicit ca sunt geloasa? Oare daca am sa fac dragoste cu el voi mai reusi sa ma controlez? E o provocare!`` *-Sâmbata e ziua ta, vrei sa ne vedem? l-am întrebat.-Da, la cât?-La...doua, aici în colt?-Bine, pa!* Aveam cheile de la garsoniera matusii mele care era plecata în provincie, la rude, pentru doua saptamâni. Am dus acolo, petale de trandafir albe si rosii, sampanie si un tort. Cu crengute de brad si lumânarele parfumate schimbasem mult aspectul camerei.-Unde vrei sa mergem?-Închide ochii, e secret. O sa te duc eu. Când am ajuns ma privea contrariat cum deschideam usa.-De ce trisezi?-Ce e aici?-Paradisul.Se uita în jur uimit-E garsoniera matusii mele. Mi-a lasat cheile  ca sa mai trec pe aici sa ud florile i-am spus scotându-mi haina. Am aprins apoi lumânarile si  i-am întins sampania sa o desfaca.-La multi ani!-Nu ma asteptam...-Te iubesc! Ma saruta jucaus, fericit... Când am început sa ma deschei la bluza ma privea stupefiat, dar nu-mi era rusine. Ma simteam frumoasa... Nu ma mai dezbracasem niciodata în fata unui barbat si ma temusem c-o sa fiu stângace, dar acum ma descopeream pe mine însami într-un nou rol, o noua ipostaza si totul mi se parea firesc. Constientizam în mine un torent de dorinte, de pasiuni pe care nici macar nu le banuisem. Percepeam atmosfera din jur eterata, suava ca o boare de primavara. Fiecare gest era parca rupt din poveste, fiecare cuvânt soptit avea muzicalitatea dulce a fosnetului padurii, fiecare sarut aducea cu sine vraja unei alte dimensiuni necunoscute mie pâna atunci. Am început sa-i deschei lent nasturii de la camasa, dar ma privea atât de uimit încât m-am oprit. -Nu vrei sa facem dragoste? l-am întrebat în soapta .-Ba da, te iubesc, dar nu te merit Larisa. Ma strângea în brate si... plângea. Nu-mi venea sa cred: el, barbatul puternic dupa care femeile întorceau capul pe strada era acum ca un copil. Nu stiam ce sa fac... îl strângeam în brate, îi mângâiam parul apoi i-am spus încet  la ureche:-Daca mai plângi îti pun frisca în par.-Te iubesc, printesa mea... A stat mult asa... privindu-ma. Eram atât de înnebunita de atingerea lui, de mirosul lui, de gustul lui, de forta pe care o simteam  dintr-o data în mine încât am trecut cu dezinvoltura peste orice inhibitie. Ma uitam în oglinda la mine asa cum eram goala în bratele lui, aveam ceva fascinant în privire, o forta colosala: eram femeie. Murdarisem totul de sânge si frisca si m-a dus în brate la baie.-Iarta-ma!-De ce?-N-as fi crezut ca esti asa... Te comportai de parca nu era prima oara, dar acum mi-am dat seama cât de mult ma iubesti, cum ma iubesti...-Mi-am dorit sa fiu femeie cu tine, sa nu ma vait, sa nu plâng pentru ca am tendinta sa ma tem de durere... Am vrut sa fac asta pentru ca simteam nevoia sa-ti daruiesc tot ceea ce sunt... neconditionat. Te iubesc dincolo de ceea ce manifesti tu.... o iubesc pe mama ta pentru ca te-a nascut, iubesc natura care te-a creat, îl iubesc pe Dumnezeul din sufletul tau... nu stiu cum sa-ti spun. Când sunt cu tine, tot Universul este al meu. Vad totul altfel: florile îsi desfac petalele în fata mea ca o inima, aud fluierul vântului cântând o romanta de dor în parul meu, norii danseaza pe cer cu frenezia unui îndragostit, pasarile ciripesc parca ``te iubesc, te iubesc``. Totul e iubire, Andi. Nimic nu se compara cu aceste clipe în care simt ca iubesc totul. Iubirea a înmugurit în sufletul meu privindu-te, însa am descoperit-o apoi pretutindeni: în flori, în lumina soarelui, în zâmbetul unui copil, dar mai ales în ochii oamenilor. Natura, Dumnezeu, nu stiu cine, spune-i cum vrei, îmi vorbeste permanent, ma îmbratiseaza mereu cu tandrete si nu pot nega asta, ar însemna sa ma neg pe mine însami. Iesisem în strada. Era frig, se înnoptase, dar cerul deasupra noastra stralucea mândru cu mii de stele.-Cum sa-ti explic ca eu nu simt ca sunt doar ceea ce se vede, ca simt acum ca ma deplasez pe toata strada ca o imensa sfera albastra... Cum sa te fac sa întelegi ca fiecare atom al fiintei mele vibreaza sub privirea ta, ca e suficient sa-ti aud vocea o clipa pentru ca ecoul ei sa-mi rasune în minte apoi zile-n sir... Mai ales felul în care îmi pronunti numele ma cutremura de fiecare data... Când ma îmbratisezi simt ca ceva din mine se împlineste, se umple, e ca o completare, ca o regasire uluitoare.-Am observat din prima clipa ca esti altfel si îmi place  cum esti, te iubesc, te iubesc mai mult decât am crezut vreodata ca voi putea iubi o femeie... pentru ca esti pentru mine mult mai mult, dar uneori ma încearca un sentiment ciudat ca nu te merit, ca nu te pot cuprinde, nu stiu.... Si toate scenele astea pe care ti le-am facut cu Claudia au fost pentru ca într-un fel nu-mi venea sa cred, voiam sa verific parca, daca îti poti controla gelozia si sentimentele negative. M-am comportat ca un idiot ...-Sa nu mai spui asta niciodata te rog, cel putin nu de fata cu mine ca nu suport. Nu vreau sa fac din iubirea pe care ti-o port o colivie, o închisoare. Mi-am promis mie însami ca voi iubi un om liber si asa voi face. Am vazut ca esti fericit cu Claudia, cum crezi ca ar reactiona inima mea daca ti-as interzice sa fii fericit? Chiar daca ma dor alegerile tale uneori, le respect si n-am sa-ti reprosez niciodata nimic nici macar în gând. Si Dumnezeu respecta liberul tau arbitru cum as putea eu sa ti-l îngradesc?Ne oprisem pe o straduta mai întunecata si ne sarutam lânga un stâlp când, deodata, s-a facut lumina în jurul nostru. Am izbucnit amândoi în râs.-Se pare ca i-a placut si stâlpului ce-ai spus!-Sau a vrut sa vada mai bine ce facem?Am pornit apoi mai departe tinându-ne de mâna.-Desi am vorbit mult în ultimul timp si de toate,  n-am vorbit niciodata despre asta, a continuat el. Nu mi-ai spus ca ai vrea sa facem dragoste... A fost pentru mine o surpriza fantastica sa te descopar asa. Chiar am evitat tot timpul sa te privesc din punct de vedere erotic. Banuiam ca esti fecioara si aveam un sentiment asa... sacru, un respect pentru asta. -Stiu. Atitudinea ta m-a ajutat foarte mult sa-mi doresc sa depasesc aceasta etapa din viata mea în bratele tale. -Erai asa suparata atunci când mi-ai spus ca m-ai vazut cu Claudia, erai o fata obisnuita.... Atunci puteam sa te privesc erotic si chiar stiu ca m-am gândit  ca macar n-am facut-o... Apoi însa ai redevenit tu, fiinta aceea cumva intangibila, misterioasa, în care gaseam toate femeile din lume: prietena, mama, sora... Îmi dadeam seama ca mai exista o fateta care nu mi se revelase pe deplin, aceea erotica, iubita, dar îmi interziceam sa o descopar, o consideram chiar un tabu. *Nici nu stiu când au trecut sarbatorile. Eram mereu fericita. Înflorisem parca si ma bucuram din plin de fiecare clipa petrecuta cu Andi. Nimic nu mi se parea prea greu, nu eram niciodata obosita, eram într-o continua efervescenta. Ne plimbam ore-n sir pe strazi fara sa spunem nimic, dar îl simteam aproape si mi-era de-ajuns. Aveam senzatia ca zbor, ca plutesc. Uneori întârzia. Îl asteptam cuminte si tot timpul vorbeam cu Dumnezeu: ``Aminteste-i Doamne ca-l astept. Ajuta-l sa vina, rezolva Tu problema care-l tine departe de mine``. De câteva ori n-a putut sa vina deloc. Am stat cuminte pe banca (banca noastra din parc) si cu ochii deschisi visam... Aveam senzatia ca întreaga mea viata e un vis, ca nu traiesc cu adevarat decât atunci când sunt cu el. Nu-i ceream niciodata sa ne vedem si nici nu-l sunam. Evitam sa ma gândesc la Claudia si îmi spuneam mereu ca trebuie sa am încredere în el si ca iubesc un om liber. Avea însa grija sa nu sufar; când mi-era foarte dor de el ma suna sau aparea si, zâmbind, spunea simplu ``prezent``. Desi ne întelegeam fara cuvinte, l-am întrebat odata cum stie când vreau sa-l vad si mi-a spus ``ma apuca asa un dor de tine de nu mai pot `` De câteva ori am vrut sa-l sun, însa chiar înainte sa formez numarul, m-a sunat el desi n-avea nimic sa-mi comunice urgent. Uneori voiam sa spun ceva si rostea si el exact aceleasi cuvinte... Capitolul VI La scoala Alina se apropiase iar de mine; îmi povestea de Cosmin si parca n-avea nevoie decât s-o ascult.... Într-o zi era distrusa. Plângând mi-a povestit ca s-au certat. Îi spusese ca e însarcinata si el i-a raspuns foarte urât, ca nu-i copilul lui, pentru ca a   vazut-o în discoteca cu altcineva cu o luna în urma. Trebuia sa faca iar avort. ``Iar`` m-am gândit, deci nu era prima oara, si o spunea cu atâta dezinvoltura... N-am îndraznit s-o întreb cine-i facuse. Era un secret groaznic si ma impresiona încrederea ei în mine. Stiam ca pentru asta se facea închisoare, avorturile fiind interzise prin lege. Femeile apelau în cazuri extreme la modalitati empirice, uneori foarte periculoase. -Ai încercat sa vorbesti cu mama ta? i-am spus.-M-ar omorî. Mama nici nu stie de Cosmin.-E pacat, Alina! Si în plus îti pui viata în pericol... Eu nu m-as încumeta la asa ceva. Nu te-ai gândit cum ar fi sa pastrezi copilul?-M-ar exmatricula în primul rând, începu ea cu deznadejde în glas ar trebui sa termin liceul la seral, în anul urmator, sa-mi gasesc o slujba si adio facultate. Mama cred ca m-ar bate, dar nu asta ar fi problema. Probabil ca nu m-ar goni, dar m-ar urî cu siguranta. As naste un copil din flori pentru ca, foarte probabil, Cosmin nu l-ar recunoaste... Mi-as distruge viata...-Exista metode stiintifice pentru stabilirea paternitatii...-Nu vreau copilul asta, Larisa, nu-l vreau, nu întelegi?-Dar nu te-ai gândit la asta înainte?-Ba da, mereu mi-a fost frica, dar Cosmin e atât de impulsiv, de repezit... nu-i place cu prezervativ....-Asta-i culmea!-Îl iubesc, nu întelegi?-Dar poti ramâne infirma pe viata, sa nu mai faci copii niciodata, la asta te-ai gândit?-O sa pot, am mai facut un avort.Simteam ca ma lupt cu morile de vânt, ca totul e inutil. Orice i-as fi spus n-o puteam face sa-si schimbe hotarârea.-Îmi trebuiesc numai niste bani. Ma poti împrumuta cu 200-300 de lei? -Da, sigur, am doar 100 de lei dar îi mai pot cere mamei, nu-i asta o problema, mie mi-e foarte teama pentru tine, Alina.-Si mie mi-e groaza, dar ce sa fac?``Doamne, e oare corect sa-i dau bani ca sa faca un avort?`` ma gândeam. ``Chiar daca nu i-as da, s-ar împrumuta din alta parte si tot ar face sau poate chiar ar încerca singura... da, e mai bine sa-i dau, si cât pot de multi ca sa nu fie asta o problema...-Îti aduc mâine la scoala 300, e bine?-Da, multumesc. Pe mâine!-Pa!Mergeam îngândurata si cumva neatenta pe drumul pe care pasii mei cunosteau deja fiecare piatra, fiecare fir de iarba, când o multime de oameni care mergeau pe mijlocul strazii mi-a atras atentia. Era o înmormântare, o fetita de unsprezece ani. Fara sa vreau, amestecându-ma în multime, am auzit povestea: se otravise în urma unui conflict cu profesorul de româna. Acesta, foarte sever, o pusese sa recite o poezie, dar o întrerupea mereu pentru ca nu spunea cu intonatie si o facea de râs în fata clasei, ironizând-o, pâna când a izbuncnit în plâns si n-a mai vrut sa spuna nici un cuvânt. I-a pus atunci nota patru, desi stia poezia, iar mama ei a certat-o si a pedepsit-o. Seara, a înghitit  somnifere... dimineata când au gasit-o era prea târziu, n-a mai putut fi salvata.Gândurile mele erau negre si triste ca fetele acestor oameni si nu puteam decât sa ma rog....* A doua zi dupa ce-i dadusem banii Alinei, era duminica, m-a sunat si m-a rugat sa vin pe la ea ca e singura. Era frig si ceata, dar stiam bine blocul unde locuia. Am sunat, însa nu mi-a deschis. Usa era descuiata si am intrat cautând sa-mi ascund îngrijorarea.            Am gasit-o în dormitor. Era foarte palida, cred ca avea dureri.-De cât timp esti asa?-De ieri. O sa-mi treaca, mi-a spus, trebuie sa iau antibiotice, dar n-am mâncat. Fa-mi un ceai si ceva de mâncare.M-am dus în bucatarie si am pus de ceai, am facut o omleta si i-am adus. Era chircita în pat, sprijinita de doua perne si acoperita cu o patura. Când m-am apropiat mi-am dat seama ca lesinase. Am zgâltâit-o, am deschis geamul, cu intentia sa o trag mai aproape sa respire aer curat apoi am tras patura la o parte, dar am înlemnit: era plina de sânge. Am telefonat întâi la salvare, apoi am sunat-o pe mama. I-am spus în câteva cuvinte ce s-a întâmplat si la ce spital ma duc cu ea. Intrasem asa într-o stare de agitatie interioara, de emotie dar cautam sa ma controlez si-mi aminteam ce-mi spunea mama când vedea ca ma tem de ceva: ``În viata sa nu-ti fie frica decât de frica``. Alina era în coma. Pierduse foarte mult sânge. Medicii m-au întrebat daca stiu cine i-a facut întreruperea de sarcina. Le-am spus ca mi-a telefonat si m-a rugat sa vin pe la ea ca e singura si nu se simte bine. Initial am crezut ca e racita, nu stiam ce are, doar când a lesinat si am dezvelit-o am vazut sânge.Cei de la securitate m-au interogat ore-n sir pâna când am izbucnit în plâns. Atunci mi-am amintit de fetita aceea de unsprezece ani pe care profesorul n-o lasa sa spuna poezia...Au vorbit cu parintii mei apoi, care au confirmat ca sâmbata dupa amiaza am fost acasa. Au fost si la scoala, unde a contat foarte mult situatia mea la învatatura foarte buna dar si marturiile profesorilor. L-au interogat si pe Cosmin. Le-a zis ca n-a stiut nimic de copil. A spus ca erau certati pentru ca o vazuse cu altul în discoteca; avea si martori. Acel barbat a negat însa ca ar fi avut relatii intime cu Alina. Nu stiam unde e mama ei. Îi lasasem un bilet acasa, dar n-a venit decât a doua zi seara. Fusese plecata în provincie.Alina a murit marti noaptea. Am stat cu ea pe rând toti colegii doua zile si doua nopti. A fost o înmormântare impresionanta. Sute de oameni au venit dintr-un soi de solidaritate, de revolta tacuta împotriva unei legi absurde pe care n-o puteau schimba si care, iata, ucidea din nou.... A câta oara?Dupa înmormântare, când ma întorceam acasa cu Andi, Cosmin s-a apropiat de mine si mi-a spus cu ura, aproape soptit: -Criminalo, trebuia sa te denunt la securitate. Tu  i-ai dat bani sa faca....Andi imediat a sarit la el, dar l-am oprit.-Criminal esti tu si nu ma obliga sa le spun ce stiu despre tine....S-a îndepartat apoi. Eu tremuram. Andi m-a luat în brate si am izbucnit în plâns. Tot acest episod ma marcase profund si de abia acum puteam constientiza si analiza cu luciditate totul.-As fi putut fi eu în locul ei...-Eu nu te-as fi lasat niciodata sa faci avort si cu atât mai putin sa ``te descurci`` cum a facut el.-Chiar daca ai fi fost sigur ca nu e copilul tau?-Te iubesc, Larisa! Crezi ca te-as iubi mai putin daca ai face un copil cu altul? Sau crezi ca eu n-as putea sa iert? Iubirea iarta totul, întelege totul, nu spuneai tu asa? Crezi ca nu mi-am dat seama cât de mult te-ai depasit în povestea asta cu Claudia? Daca tu ai facut asta pentru mine, ca sa fiu eu fericit, crezi ca eu n-as putea sa-ti raspund la fel?-Nu stiu. Cert este ca nu numai ei sunt de vina ci si sistemul, legea si în definitiv noi toti pentru ca nu facem nimic...*Aceste momente simteam ca m-au schimbat mult, m-au facut cumva sa ma maturizez brusc. Si Andi se schimbase. Nu mai fuma pentru ca observase ca-mi displace mirosul de tutun si chiar rupsese relatia cu Claudia, dar într-un mod care m-a uimit: i-a facut cunostinta cu un prieten caruia i-a spus ca e singura si   i-a lasat o seara împreuna, la discoteca prefacându-se ca are probleme cu aparatele.... Apoi n-a mai cautat-o o vreme deloc. Când ea l-a sunat, i-a vorbit distant, i-a spus ca   n-are timp. Apoi a abandonat serviciul de DJ si saptamâni la rând n-a mai vazut-o; relatia s-a destramat cumva de la sine, si fara probleme.Mama lui îsi gasise un alt serviciu care îi ocupa mai mult timp, dar câstiga bine si era multumita. Aproape ca n-am recunoscut-o într-o zi când am întâlnit-o pe strada. Era cu Andi, faceau cumparaturi. Nebun ca întotdeauna, m-a luat în brate în mijlocul strazii si m-a învârtit. Mai târziu, peste vreo luna, mi-am dat seama de ce mi se paruse atât de schimbata: era îndragostita; i-a prezentat lui Andi într-o seara un barbat, coleg de serviciu cu care se pregatea sa iasa în oras. Andi mi-a spus ca a fost atât de uimit, încât  s-a purtat frumos, desi nu-i place tipul.I-am explicat ca mama lui s-a schimbat foarte mult în bine datorita acestui om si s-a mai linistit.Aveam mult de învatat amândoi, dar nu mi se parea prea greu. Mai mult la insistentele tatei ma hotarâsem sa dau la medicina. Îmi placea chimia, ma fascina anatomia, iar la fizica ma descurcam, dar ideea de a lucra toata viata într-un spital, cu bolnavi, ma speria. Mi-ar fi placut mai mult psihologia, filozofia, dar tata nu considera ca astea sunt studii serioase, de viitor. Cu toate ca se intra foarte greu la medicina, am acceptat provocarea. Ideea de a putea fi de ajutor oamenilor ma încânta, desi simteam ca menirea mea nu e aceea de medic. Ma ``frigeau`` pur si simplu anumite subiecte ca acela al mortii, al vietii dupa moarte, al reîncarnarii. Citisem câte ceva, dar as fi vrut mai mult si am acceptat oarecum sa dau la medicina si cu acest gând ascuns: voi vedea oameni murind, sau în apropierea mortii si oricât de macabru ar parea acest lucru ma interesa în cel mai înalt grad.            Sensul vietii si moartea, menirea mea si în general a fiecarui om, erau probleme care îmi framântau mintea si ma instigau la ore si ore de lectura. Dar acum trebuia sa învat chimie, anatomie si fizica si nu-mi era chiar usor sa renunt la celelalte. . Capitolul VII             Prin aprilie se apucase iar de fumat. Nu l-am întrebat de ce. Ne vedeam din nou mai rar pentru ca aveam de învatat, dar vorbeam mai mult la telefon.             Într-o zi m-a sunat mama lui: îl internase în spital. Avea ulcer perforat si trebuia operat urgent.             Ma cuprinsese asa o febra, o nervozitate, înainte sa intru în salon. Era foarte palid, nebarbierit si slabise mult. Când l-am vazut am început sa tremur.                            -Mi-era dor de tine! D-aia i-am spus mamei sa te sune. Nu credeam c-o sa poti veni imediat...            I-am astupat vorbele cu un sarut si s-a relaxat. Se înseninase si zâmbea.            -Oare asta e a treia? Ia uita-te!            I-am sarutat palma ascunzându-mi obrazul în ea.            -Daca o sa mai fumezi vreodata, sa te uiti atent la scrumul tigarii si sa-ti amintesti ce-ti spun acum: inima mea este la fel atunci.            -N-o sa mai fumez, o sa tin regim, o sa iau medicamente, bine? Hai vino-ncoace! Nu ma certa si tu...-Te iubesc, Andi!*Era vara. Reusisem la facultate si toata lumea ma felicita, dar eu aveam inima frânta. Andi nu se prezentase nici la examenul de bacalaureat, îl amânase pentru toamna. Facuse operatia, dar înca nu se restabilise. Slabise foarte mult si era mereu obosit. Renuntase si la slujba, nu se mai ducea nici sa joace baschet, eram singura lui bucurie si parca numai când ma simtea lânga el, traia. În rest statea ore-n sir cu   câte-o carte deschisa în mâna privind în gol. Ma straduiam mult sa vin cât mai des la el si chiar le-am spus parintilor ca ma duc la mare cu Vera si am stat o saptamâna la Andi. M-am bronzat un pic la el pe bloc. La bacalaureat, în toamna, a obtinut cea mai mare medie. A dat admitere la facultate în Timisoara unde mai ramasesera cateva locuri si a intrat al doilea, dar nu era multumit. -O sa te transferi anul viitor la Bucuresti. -Daca o sa mai traiesc pâna atunci...Replica lui m-a cutremurat. Mi-am amintit liniile palmei lui si am simtit ca iau foc. ``De unde stie? Eu nu   i-am spus si n-am spus la nimeni. Nu, a spus-o asa... într-o doara. Doamne nu mi-l lua, ca-l iubesc,`` ma rugam. *Când a început scoala ne-am despartit foarte greu. Simteam ca se rupe ceva din mine si în urma ramâne un gol imens. În primele saptamâni am primit în fiecare zi o scrisoare de la el si i-am raspuns la fel desi aveam un program foarte încarcat si obositor. Eram colega în continuare cu Vera si cu... Claudia care devenisera foarte bune prietene. Le surprindeam uneori privindu-ma curioase, contrariate, dar pentru ca le zâmbeam de fiecare data si le salutam  au început sa-mi raspunda la fel. Ma împrietenisem cu o fata din Ploiesti cu un an mai mare decât mine, Elida, care îmi placuse din prima clipa. Desi facusem cunostinta doar de câteva zile aveam senzatia ca o cunosc de mult timp si ca ceva ne leaga; simteam pentru ea o afectiune inexplicabila aproape materna. Îi priveam ochii albastrii si aveam impresia de ceva drag, ceva demult uitat ... parul ei blond lung pâna la mijloc la început nu-mi placuse, mi se paruse prea ``de pui`` si când îl strângea în coada cam provincial. De asemenea modul în care se îmbraca era demodat si întotdeauna în culori terne, închise. Treptat însa a învatat de la mine sa se fardeze si sa se îmbrace modern iar eu am învatat de la ea sa dansez. Frecventase cursuri de balet si de dans modern chiar din copilarie si avea o mobilitate uluitoare. -Pentru mine dansul e un mod de viata. Nu-mi imaginez viata mea fara el pentru ca eu nu traiesc cu adevarat decât atunci când dansez, îmi spunea ea într-o seara aratându-mi câteva piruete si privind-o îmi dadeam seama ca avea dreptate, figura ei în acele momente exprima o fericire netarmurita.-Dar nu obosesti?-Nu, deloc. Desi vezi ca sunt slaba si când alerg dupa tramvai sau când urc scarile de abia mai respir, în timpul dansului mi se regleaza repiratia de la sine si parca nu mai sunt eu, parca plutesc, nu e nevoie sa fac efort sau sa-mi fortez corpul.-De ce n-ai urmat o cariera în domeniul asta... de ce te-ai chinuit ani la rând sa dai la medicina?-Am facut liceul sanitar. Aveam o meserie onorabila, n-ar fi trebuit sa traiesc din dans. Simt ca un talent nu trebuie vândut, ci daruit, dansul e numai pentru mine, pentru sufletul meu, pentru cei care îmi sunt dragi. Nu pot sa dansez pentru bani. E ca si cum m-as prostitua. Am lucrat un an ca asistenta într-un spital si experienta asta, contactul direct cu bolnavii, cu suferinta lor m-a facut sa-mi doresc sa-i pot ajuta mai mult, sa devin medic. M-a pus pe gânduri profunzimea gândurilor ei si faptul ca si ea se baza foarte mult pe intuitie ca si mine. Simtea ca nu trebuie sa-si vânda talentul ci sa-l daruiasca, asta îmi placea enorm... Stia cum sa faca pentru a se focaliza numai asupra a ceea ce avea de facut, detasându-se de lumea extrerioara. Spunea ca a învatat asta ....dansând.Era târziu si a ramas la mine peste noapte. Am dormit împreuna. Visul pe care l-am avut atunci mi s-a parut foarte real.            Eram o femeie înalta, frumoasa, cu parul lung si exersam diferite exercitii de magie. O fetita blonda de vreo 6-7 ani care mi-am dat rapid seama, era Elida, dansa pe sârma. Era un numar dificil si o priveam cu inima cât un purice pentru ca era.... copilul meu. Lânga ea, un barbat o urmarea foarte de aproape si îi spunea ce sa faca. A cazut, si a prins-o, apoi a pus-o iar sa repete. Barbatul era sotul meu. Îl iubeam si eram foarte mândra de el. Era mult mai în vârsta decât mine, mi-ar fi putut fi tata dar, nu avusesem tata... Înainte sa încep un exercitiu faceam liniste în mintea mea asa cum ma învatase... dar, m-am trezit.Dimineata i-am povestit Elidei si a râs. Mi-a spus ca si ea a visat cum ``zbura`` deasupra unei multimi de oameni care o aplaudau. Mi-a spus ca viseaza frecvent ca danseaza si ca zboara. *Andi urma sa vina acasa abia în vacanta de iarna. Pe 17 decembrie seara mi-a dat telefon. Se afla într-o piata, se auzeau strigate, harmalaie, pocnituri. Nu întelegeam ce spune: libertate, dictatura... apoi s-a întrerupt. De abia noaptea târziu ascultând Europa Libera am înteles: la Timisoara era o revolta populara. Revedeam liniile din palma lui si îmi dadeam seama ca e în pericol. Cum  sa-l anunt? Ce sa fac? Eram disperata. Trenurile spre Timisoara fusesera anulate. Am sperat ca o sa sune din nou si am pazit telefonul non-stop. Pe 21 decembrie s-a declansat revolutia si la Bucuresti. Andi n-a mai sunat. Am plecat la Timisoara cu mama lui de abia pe 24 decembrie. L-am cautat peste tot: la camin, prin spitale, la morga, în gropile ``comune,`` dar nu l-am gasit nicaieri. Am vorbit cu colegii lui. Doar un baiat îsi amintea ca l-a vazut când îl urcau într-o ambulanta. Era ranit la sold. Multi fusesera în piata. Declaratiile erau contradictorii, unii spuneau ca l-au vazut si pe 18, chiar si pe 19..Ne-am întors la Bucuresti si am ajutat-o pe mama lui sa faca parastas. Eram parca în transa, dar în sufletul meu nu acceptasem înca moartea lui. Îmi reprosam ca am stiut si nu i-am spus... Toti în jurul meu erau agitati. Urmareau stirile, comentau, iar cei mai curajosi mergeau în locurile fierbinti si ``traiau`` revolutia. Am plecat din nou la Timisoara în ianuarie. Cautam, întrebam peste tot. Nu era nicaieri. Într-o cursa disperata, m-am uitat la zeci de cadavre, la morga, cu inima strânsa de groaza ca-l voi descoperi pe Andi acolo. A fost experienta cea mai traumatizanta pentru mine atunci din care însa am învatat sa-mi înfrâng repulsia si sa ma detasez cumva de corpul fizic.Ajunsesem sa nu-mi mai pese de trupul meu. Constientizam ca voi muri într-o zi si ca-l voi abandona pamântului, ca eu nu sunt doar atât. Eram în genunchi lânga o cruce a eroilor martiri; ma rugam cu toata puterea sufletului meu si plângeam. Apoi dintr-o data    n-am mai plâns, iar gândul meu nu mai era ruga ci tacere.... o tacere sublima, de-mi tiuiau urechile, o tacere adânca, abisala. Mintea mea se oprise în loc si calma am privit în mine. Era iubire, bucurie, lumina. Andi n-a murit. El traieste în inima mea prin iubirea pe care i-o port; în sufletul meu, e cu mine, mereu, pretutindeni. Când am deschis ochii, prima imagine pe care am vazut-o a fost soarele, care, timid, îmi trimitea razele sale de lumina printre câteva crengute înghetate. Atunci m-am hotarât sa ma întorc la Bucuresti.Am stat alaturi de colegii mei ore-n sir în Piata Universitatii si am strigat, am cântat plângând Imnul Golanilor; nu mai eram eu, eram un tot, un suflet imens care îsi cânta durerea descatusând energiile din mii de piepturi ce erau atunci la unison. Era o solidaritate uluitoare. Am vazut scene impresionante care mi s-au întiparit pentru totdeauna în inima. Într-o zi, în multime, am zarit-o pe Claudia. M-am dus la ea si ne-am îmbratisat fara sa ne spunem nimic. Am plâns amândoua si am aprins lumânari lânga crucea eroilor martiri. O simteam atât de aproape de parca facea parte din mine si o iubeam din tot sufletul pentru ca.... o iubise Andi.Era schimbata, slabise, avea cearcane. Mâna ei mica o simteam rece în plama mea, vulnerabila ca pe a unui copil. Se spunea Tatal nostru în cor si am îngenuncheat. Printre genele ude am zarit chipul ei de copil maturizat prea devreme. O dragoste de mama mi-a cuprins sufletul si am strîns-o mai aproape. Cu degete de otel emotia îmi brazda sufletul, nu mai contam eu, eram un suflet imens care-si striga dreptul la libertate pe buzele noastre. Avea fruntea fierbinte si mai apoi când a început sa tuseasca mi-am dat seama ca e bolnava.-          Ai racit ?Parca ai febra ! i-am spus.-          Tusesc de la tutun. O sa-mi treca !-          Nu, nu, ai febra, cred ca ai racit. Hai sa mergem acasa, nu-ti face bine sa stai aici în frig. Am iesit din Piata si ne-am urcat într-un taxi. Era parca în transa, ma asculta, mergea cu mine dar într-un mod automat. -          Unde locuiesti ?-          Tudor Vladimirescu nr. 6  zise ea soferului si apoi se ghemui lânga mine tusind.Era micuta si mai slaba decât înainte. Purta parul lung acum, un par des si negru, foarte drept care îi conferea un plus de feminitate, încadrîndu-i bine obrazul palid si fin cu trasaturi grecesti. Zile în sir apoi am îngrijit-o pentru ca facuse o viroza respiratorie destul de puternica. Veneam în fiecare zi la ea, îi cumparam medicamente si îi faceam de mâncare pentru ca era atât de singura, de vulnerabila, de trista. Obrazul palid i se cutremura schimonosit de tuse, si ma durea suferinta ei. Tata ei murise cu cîteva luni în urma iar Claudiu era în armata. Ramasese singura în casa aceea mare, plina de amintiri. Nu vorbeam prea mult, îmi zâmbea mereu când îi aduceam ceva si-mi spunea « sarut mâna » în loc de multumesc pe un ton firesc, de parca erau singurele cuvinte pe care le stia. Ma asculta cuminte când îi dadeam medicamentele, ceaiurile, perna electrica pe care i-o adusesem de acasa si i-o puneam pe piept sa-i tina cald. Îi luasem tigarile si ma asculta timida ca un copil. De mai multe ori o gasisem dormind cu fata uda de lacrimi, cu mîinile înclestate de vreun colt al cearceafului, chircita într- o lupta invizibila numai de ea stiuta. Suferinta ne apropiase, chiar ne sudase sufleteste. O iubeam parca în fiecare zi mai mult si mai altfel.. Într-o zi am gasit-o cântând la chitara. O auzisem de jos si nu-mi venea sa cred, avea o voce atât de calda, melodioasa si cânta bine. Se daduse jos din pat si se îmbracase singura. Când m-a vazut, mi-a sarit de gât si m-a pupat cu gesturi repezite, baietesti. -Ti-am adus miere. E mai buna pentru tuse decît siropurile. O sa-ti fac o limonada cu lamâie ca sa poti sa o iei, da ?- Saru mâna ! -Ma bucur ca esti mai bine. Ce sa fac sa mâncam ?A ridicat ochii spre mine uimita, de parca atunci ma vedea pentru prima oara.- Eu n-am avut mama, nici macar o sora, sau vreo prietena, am crescut numai printre barbati. N-am crezut ca voi îndragi vreodata o femeie…Mi se pareau plângacioase si stupide. Dar nici nu m-a îngrijit nimeni vreodata cum ai facut-o tu în aceste zile. Îti multumesc ! Vera mi-a spus despre tine ca esti ciudata, ca stii sa ghicesti si chiar sa faci vraji. Daca ar fi folosit alt cuvânt poate as fi crezut-o dar si despre mine se spune ca sunt ciudata pentru ca nu sunt pudica si penibila ca celelalte fete.Am strâns-o în brate si am sarutat-o pe frunte. Afara, s-a auzit poarta scârtâind si pasi repezi urcând treptele.-Domnisoara Claudia, aveti o recomandata !-Multumesc !Cu degete febrile a desfacut scrisoarea si a citit-o. Treptat, ochii i s-au împaienjenit ; lacrimi mari se scurgeau grabite  pe obrajii ei slabiti de boala..-Ce s-a întâmplat ? am întrebat-o.Fara sa-mi raspunda, mi-a dat scrisoarea. Era de la Claudiu. Îi povestea cum fusese bagat la arest cu doua saptamâni în urma si se îmbolnavise, ca se afla în spital. O ruga sa-i trimita bani.-Nu mai plânge, o sa rezolvam într-un fel.-Am o gramada de datorii ! meditatii n-am mai dat, ce sa mai vînd ? Trebuie sa vând ceva de prin casa zise ea ridicându-se brusc. Dar ce ?-De ce nu încerci sa închiriezi o camera sau chiar doua de la parter ?-Ar fi o chestie ! zise ea gânditoare-Uite Elida, colega noastra din Ploiesti îsi cauta o gazda pentru ca facea naveta si era prea obositor. N-are foarte multi bani dar eu zic ca ar fi bine pentru amândoua. Vrei s-o întreb ?-Da, multumesc, Larisa.*Mergeam împreuna în Piata Universitatii aproape în fiecare seara. Era o atmosfera uluitoare acolo cu o încarcatura spirituala emotionanta. Stateam pe jos, pe asfalt. Claudia cînta la chitara uneori singura alteori împreuna cu alti tineri.Studentii de la arte plastice si arhitectura faceau caricaturi, cei de la filologie compuneau versuri, si împreuna cu cei de la conservator cântece. Se recita Tatal nostru stând pe trotuar în genunchi, cu lumânari în mâini. Tineri entuziasti, cu o încredere sublima în Dumnezeu rosteau atunci pentru prima oara o rugaciune, acel uluitor gest de deschidere catre eternitate, faceau primii pasi pe un tarâm despre care auzisera poate numai soptindu-se pe la colturi de la batrâni înlacrimati.  *O durere ascutita în piept m-a facut sa încerc sa ma misc dar n-am reusit. Eram întinsa, am încercat sa deschid ochii dar nu vedeam nimic, aveam capul înfasurat . Ce Dumnezeu se întâmpla cu mine ? m-am gândit.Îmi aminteam fetele acelea urâte, barboase, inima îmi batea cu putere, ma loveau, tipasem :            -Ce aveti cu mine ?              -Curvo ! Ce cauti aici ? Ai camasa de legionar…Simteam asfaltul scrijelindu-mi genunchii, ma zbateam în mâinile acelea de otel ca o musculita în plasa paianjenului. Ochelarii îmi zburasera pe asfalt si vedeam în ceata mîinile acelea butucanoase smulgându-mi camasa. Am crezut ca vor geanta, dar nu s-au multumit numai cu atât, un bocanc urias m-a lovit peste fata si de atunci nu mai stiam nimic.-Domnisoara, ma auzi? Strînge mâna daca ma auzi. În primul moment am ascultat nauca, îngrozita de ceea ce îmi aminteam, de tot ce simteam si mai ales de faptul ca nu vedeam decât o slaba lumina printr-un pansament alb care îmi înfasura capul. E o voce calda... poate un medic, am gîndit si am strîns usor mâna.-Bine deci esti constienta, ce grupa de sânge ai, arata-mi pe degete.Am ridicat usor un deget. -Am înteles, 01.Multumesc, o sa te faci bine. Simteam întepatura din brat, auzeam miscarile din jurul meu, simteam dureri ascutite în tot corpul dar mai ales la cap...-Vrei sa sun undeva, sa-ti anunt familia? Arata-mi pe degete numarul de telefon. Spuse iar vocea. *Simteam mîinile calde ale mamei aranjând o cuta a cearceafului, mîngâindu-mi mîna. Nu stiam cît dormisem dar mi-era parca mai bine. Eram în continuare legata la cap Am strîns usor mîna.-Sunt aici Larisa, mama, ai dureri? Poti tine creionul în mîna? Uite îti pun creion si hartie daca poti scrie ce s-a întâmplat cu tine...-Am fost batuta de mineri la Universitate, am scris-De ce mama, ce ai facut?-Nimic.S-au luat de mine pe strada, ca aveam camasa verde, de legionar, veneam de la examen.Cum arat? -O sa fi bine, te-a operat la nas si la gura. Doctorii spun ca o sa fie bine.-Sunt bandajata la cap?-Da, ai contuzii la fata dar la ochi nu ai nimic. Stai linistita. Nu mai plînge.-Ochelarii  i-au spart. Ma doare în piept rau. -Ai 2 coaste rupte.-Si piciorul e rupt?-E numai o julitura, la genunchi o sa treaca. Încearca sa dormi, nu te mai gândi. Capitolul VIII Au trecut 6 ani. Terminasem facultatea, eram rezidenta la psihiatrie dar, mie însami îmi recunoscusem deja: nu stiam mai nimic din ceea ce as fi vrut sa aflu. Vazusem oameni murind, trecusem chiar si prin experienta starii de coma dar nu dezlegasem misterul mortii. Despre cei care m-au batut n-am aflat nimic concret. Împreuna cu zecile de victime nevinovate din acele zile am cautat în zadar ani în sir vinovatii, adevarul. Cel care ma adusese la spital era un sofer. Nu stia ce mi se întâmplase Ma gasise plina de sânge, inconstienta, pe strada..Aveam un alt prieten, Tudor care ma iubea sincer, dar  caruia nu ma puteam darui cu totul. Sufletul meu ramasese cumva suspendat în trecut într-un fel de doliu, de atasare nevrotica de o amintire. De aceea, îmi placea mult sa fiu singura ca sa ma pot interioriza, sa pot hrani acea iubire secreta a carei flacara nu acceptam sa se stinga. Tudor fusese coleg de grupa cu mine la facultate. Se apropiase foarte greu, cu pasi mici pentru ca era timid însa treptat devenise  pentru mine un refugiu. Învatasem gustul amar al singuratatii dar ma simteam mai puternica pentru ca nu ma lasasem dominata de ea. În primii ani de facultate nu iesisem nicaieri si-mi dadeam seama ca oamenii ma priveau uneori ca pe o ciudata. Parintii îmi spuneau mereu ca citesc prea mult iar Elida si Claudia faceau uneori eforturi mari sa ma convinga sa mergem la un film, la teatru, sau la o cafea. Tudor era suficient de timid ca sa nu-mi ceara sa merg în locuri aglomerate. Plimbarile cu el erau pentru mine relaxante pentru ca tacea aproape tot timpul. Era atât de fericit daca ma bucuram de ceva sau daca îmi placeau darurile lui încât nu putea sa mai vorbeasca.Claudia plecase dupa terminarea studiilor la fratele ei în Canada. Dupa armata el plecase  în strainatate sa munceasca si acum avea deja o afacere proprie, o casa si suficienti bani ca sa se plimbe prin toata lumea . Primeam rar câte un mail de la ei dar fiecare veste ma  bucura foarte mult. Elida împreuna cu prietenii ei majoritatea artisti îmi dezvoltasera în suflet o adevarata pasiune pentru muzica, pentru poezie si mai ales pentru dans. Se îndragostise de un balerin, Oncescu Radu, cu care se casatorise rapid pentru ca ramasese însarcinata. De aceea întrerupsese scoala si nascuse un baietel. Radu era un tip ocupat si destul de egoist pentru a lasa toate problemele familiei pe seama ei. Era mereu plecat în turnee prin tara sau în strainatate si singura lui contributie la întemeierea caminului fusese cea financiara. Elida însa era suficient de matura ca sa nu faca din asta o tragedie si daca initial se multumise sa locuiasca într-o camera închiriata, în casa Claudiei, dupa ce copilul împlinise 6 luni, reusise sa cumpere un apartament, sa-l zugraveasca si sa-l mobileze singura. Apoi reluase cursurile la facultate si îi angajase copilului o bona. Radu initial fusese deranjat de aceste cheltuieli suplimentare dar treptat n-a avut încotro si le-a acceptat. Dupa câteva luni însa Elida mi-a spus ca a descoperit ca Radu a pus banii la loc desi era plecat în strainatate. Exact suma pe care o cheltuise ea pentru apartament. Am sfatuit-o sa nu-l întrebe direct ci sa aiba rabdare. Într-adevar în scurt timp a dezlegat misterul. Radu iubea jocurile de noroc. Iar acel cont din care ea cheltuise era doar fondul lui de siguranta de care nu se atingea ``niciodata``.Din acel moment Elida a patruns mai mult în misterioasa viata a sotului ei si s-a îngrozit. Garantase de zeci de ori împrumuturile de onoare cu apartamentul dar, de fiecare data fata câstigului se întorsese din nou catre el. Dar ceea ce o îngrijora cel mai mult era faptul ca ea nu reusea sa se mai controleze.Devenise irascibila, nervoasa începuse sa se certe cu Radu, si în scurt timp începuse sa-si puna problema divortului.-Vreau ca acest copil sa creasca macar în siguranta. Pur si simplu nu mai pot sta în stresul asta continuu, mi-a spus ea într-o zi.-Dar copilul are nevoie de tata...-Oricum îl vede atât de rar ca ma si mir ca-l mai recunoaste...-Poate ar fi bine sa discutati despre asta...-Nu, am vorbit deja cu o avocata si e mai bine sa nu-i spun de aceasta intentie.Din pacate aceste gânduri dispareau cu totul ca prin farmec atunci când Radu venea acasa. Relatia mea cu ea se consolidase foarte mult datorita acestor probleme cu care se confrunta. Eram o oaza de liniste si de siguranta în viata ei iar ea pentru mine mai mult decât o sora, era prietena mea de suflet. Începusem sa scriu poezii, iar Elida m-a ajutat foarte mult sa nu dispretuiesc acesta tendinta spre arta ci sa o folosesc ca pe o punte de sublimare a dorului, a iubirii pe care înca o pastram în inima mea. Capitolul IX  Era într-o dimineata limpede de primavara. Soarele cânta cu degete galbene de lumina melodia infinitului si m-a patruns asa un dor imens de nu-l puteam cuprinde... un dor de iubire, de lumina, de Dumnezeu pe care, în naucirea-mi omeneasca l-am strâns grabita într-un vârf de geana.Profesorul meu, volubil si glumet ca întotdeauna, îmi prezenta câteva cazuri noi si privind spre ei am simtit ca ma prabusesc. Când m-am trezit, eram întinsa pe jos, profesorul se straduia sa ma faca sa-mi revin.... ``Poate mi s-a parut...`` M-am ridicat si nu, nu mi se paruse, pacientul de la fereastra era Andi. Palid, foarte slab, cu o caciula urâta pe cap, privea în gol. Nu mi-am putut retine lacrimile si profesorul m-a scos din salon aproape cu forta.Nu i-am spus de ce lesinasem si m-a trimis sa ma odihnesc, dar n-am rezistat prea mult timp departe. În fisa lui era trecut doar un nume: Adi, iar diagnosticul m-a cutremurat: amnezie totala, depresie post-soc, patru operatii, dintre care doua la cap facute în Elvetia. Fusese ranit grav în timpul revolutiei. Fotografia lui fusese publicata în toate ziarele din Timisoara în repetate rânduri, dar nu l-a recunoscut nimeni pentru ca era desfigurat. Nu avea acte. Prin intermediul unei fundatii fusese operat în Elvetia, însa nu–si recapatase memoria. Reînvatase dupa operatii ca un copil mic sa manânce, sa vorbeasca. Nu putea sa se deplaseze decât cu greutate. Celelalte doua operatii erau la sold- plaga împuscata. Dupa amiza m-am dus la el cu un album de fotografii. Mi-a zâmbit când m-a vazut si o clipa am crezut ca-si aminteste...-Cum va simtiti? Va e mai bine?-Da, multumesc, i-am raspuns dezamagita ca îsi amintea doar ca lesinasem de dimineata. Ma privea întrebator.-Am venit sa-ti arat de ce am lesinat, i-am spus si i-am întins albumul.Mâinile îi tremurau putin la fiecare pagina. M-a privit intens apoi:-Sunt eu?-Da.-Cum ma cheama?-Andi, Andi Teodorescu.A zâmbit, calm si m-a privit din nou în ochi. -Câti ani am?-Acum, 25; acolo 19.-Sunt bucurestean?-Da.            -Cum am ajuns în Timisoara?-Erai student la arhitectura. A zâmbit iar si mi-a aratat niste desene. Erau pe teme religioase.-Credeam în Dumnezeu?-Nu, nu prea...-Acum cred,  deci n-a fost în zadar... Dar de ce    n-am dat în Bucuresti? -Ai fost operat de ulcer si a trebuit sa-ti amâni bacalaureatul.Asa am continuat ore-n sir. Apoi îsi prinsese capul în mâini într-un gest atât de cunoscut mie si tacea. Parca nu ma mai saturam privindu-l însa n-am îndraznit sa-l ating. I-am povestit apoi profesorului care desi s-a suparat ca ``am actionat singura,`` mi-a permis sa-l duc pe Andi acasa. Cu mama lui am vorbit eu întâi si tot a fost vizibil impresionata de cum arata.             Nu-si amintea singur nimic, dar încet, încet a început sa recunoasca mai întâi anumite obiecte, apoi locurile si oamenii. Era greu, desigur, dar se observau din zi în zi îmbunatatiri. A început gimnastica recuperatorie pentru picior si dupa luni de munca a reusit sa lase cârjele. Înca nu-si amintea de mine, dar devenisem din nou prieteni.             -De ce crezi în Dumnezeu? l-am întrebat într-o zi.            -Pentru ca simt.            -Cum simti? am insistat.            -E ca si cum eu as fi orb din nastere si te-as întreba cum e lumina sau cum e culoarea rosie, ce mi-ai spune?            Mi-au dat lacrimile dar, am zâmbit si am vrut sa-l îmbratisez.            -Deci ti-ai amintit...am spus.            -Convorbirile astea cu tine mi le aminteam cel mai bine. Raspunsurile tale, vocea ta, dar nu si chipul tau. Am stat de vorba cu tine în acesti ani, si te-am iubit; mi-ai fost si mama, si sora, si infirmiera si iubita. Ai fost lumina în hatisul gândurilor mele, calauza mea spre Dumnezeu....            M-a strâns în brate, apoi mi-a aratat palma stânga:            -Ce mai urmeaza?            Întelegeam ca-si amintea singur episoade din viata noastra si eram fericita.                       Liniile din palma lui se modificasera. Accidentele erau acum estompate, iar linia vietii se prelungise mult completându-se acolo în acel gol imens care ma speriase atât si continua... 
Cat de mult ti-a placut acest blog?
3,09
(421 voturi)
4227 vizite

Comentarii

Lolita27

Lolita27, 21 Oct 2008, 21:43 iti multumesc pentru rabdare, pentru timpul acordat si nu in ultimul rand pentru ca m-ai incurajat sa scriu in continuare desi nu mi-e usor intotdeauna si de multe ori abandonez...

Lolita27

Lolita27, 01 Sep 2008, 19:12 uneori este importanta pentru ca ea reprezinta un test destul de greu pe care il ai de trecut. de foarte multe ori dupa o astfel de cumpana viata ta se schimba foarte mult.

Lolita27

Lolita27, 08 Apr 2008, 14:34 pentru gaby: ai presupus tu ca larisa voia sa-l desparta pe andi prin "gandurile ei pozitive" dar,de fapt,aceasta relatie in 3 a fost o testare a iubirii lor.larisa isi consolideaza increderea in ea insasi pentru a trece testul geloziei.

Lolita27

Lolita27, 08 Apr 2008, 14:33 totul e posibil dar nu totul e permis!esti liber sa te manifesti fie pozitiv,fie negativ insa fiecare din actiunile pe care le faci genereaza fructe.daca faci fapte bune atunci si fructele actiunilor sunt bune dar radu facea rau prin viciile pe care si le intretinea iar larisa constientizeaza acest lucru si nu critica omul ci faptele lui,daca te uiti atent.ea isi da seama ca prin faptelele lui rele el afecteaza armonia prietenei ei,a familiei pe care si-o intemeiase.

manea_florina

manea_florina, 04 Apr 2008, 16:56 nu viata insasi este o cumpana, ci de-a lungul vietii avem parte de diverse momente in care suntem in cumpana... insa trebuie sa facem alegerile corecte.. oricum indeferent de ce alegem ... vom avea parte de alte si alte cumpene....

Lolita27

Lolita27, 01 Apr 2008, 22:14 pentru mine viata nu e o cumpana ci o extraordinara ocazie de a invata, de a experimenta, de a intelege si mai ales de a iubi.

Lolita27

Lolita27, 01 Apr 2008, 22:12 viata pentru mine nu e o cumpana ci o ocazie extraordinara de a invata, de a experimenta.

Lolita27

Lolita27, 01 Apr 2008, 22:05 iti multumesc pentru ca ai avut rabdare sa citesti tot. imi cer scuze pentru ca n-am reusit inca sa aranjez in pagina textul asa cum ar trebui.

monita

monita, 01 Apr 2008, 16:56 viata noastra este insasi o cumpana.... pendulam intre extreme...

Comenteaza si tu:



Pentru a putea comenta acest articol trebuie sa fii autentificat(a).


Alete insemnari din blog

18 Iun 2008

Comenatrii:1 |

Iubesc oamenii
Eram in tramvai si ma uitam la oamenii care mergeau pe strada; fiecare preocupat de problemele lui, de viata lui, urmandu-si destinul si dintr-o data mi-am dat seama ca sunt asa de asemanatori - fiecare are un suflet ca o flacara interioara- un suflet care invata, mai mult sau mai putin co

31 Iul 2008

Comenatrii:0 |

Sarut
Roua sufletului meuDesprinsa din curcubeuAm picurat-o in somnMandrului meu DomnPe buzele arse de dorPe pleopele inchise zavorSi cu blande soapte L-am condus din noapteUnde se desparteRaza de luminaDe geana seninaUnde se desprindeVisul si cuprindeIntr-o imbratisarePasiunea toataSoapta mea pictata.

21 Mai 2008

Comenatrii:3 |

PE PATUL DE MOARTE
Unii oameni cred despre viata ca e o lupta în care intra la nastere si care se termina odata cu moartea. Ei se comporta tot timpul ca si cum ar fi în competitie, într-o cursa nebuna centrata în principal pe verbul ``a avea``. Nu se gândesc la acest moment fina

31 Mai 2008

Comenatrii:0 |

Poarta
          POARTAAm intrat printr-o poarta de luminaUitand cine suntUitandu-mi natura divinaCaut, manata de un dor neintelesSa-mi amintesc de ce aici am alesCaut sa patrund, sa intelegTaina acum s-o dezlegSa n-ajung la cealalta poartaCe-n capat m

22 Mai 2008

Comenatrii:8 |

Ce e mai rau decat dragostea unei femei urate?
               În fiecare dimineata o gaseam asteptându-ma pe treptele blocului meu la intrare. Era micuta, grasuta, cu ochelari si cu o fata rotunda ca o luna. Avea gâtul foarte scurt, fapt care îi co
De vorba cu plasticianul - Dr. Cristian Nitescu

Ai nelamuriri sau vrei sa afli mai multe detalii legate de o anumita interventie estetica? Dr. Cristian Nitescu, medic primar in chirurgie ...

21 Nov 2014 by AlinaDimi

Implanturi mamare

18 Nov 2014 by moderna28

Corectarea formei urechilor

27 Oct 2014 by dubluveve

As vrea sa stiu ...